Cultura politică - pârghie de contrabalansare a puterii

„În politică, ca şi în morală, a nu face bine înseamnă a face rău şi fiecare cetăţean inutil poate fi considerat un ins dăunător” . (J. J. Rousseau)

În general, cultura politică constituie un rezultat firesc al dezvoltării societăţii la o anumită etapă istorică, o dată cu geneza statului, evoluţiei cunoştinţelor despre politică sau arta de a conduce, precum şi raţionalizarea implementării cunoştinţelor politice în funcţionare eficientă a unui sistem politic. Deşi, începutul culturii vieţii politice îşi are originea în antichitate (Grecia, Roma), totuşi conceptul de cultură politică a fost introdus în uzanţă în a doua jumătate a secolului XX. Primele studii ştiinţifice despre cultura politică a democraţiei au fost realizate de către cercetătorii americani: G. Almond, B. Powel, S. Verba. Aceştia au definit noţiunea de cultură politică drept „un model de atitudini intelectuale şi de orientări faţă de politică, manifestate în rândurile membrilor unui sistem politic”. În particular, cultura politică este „un model de orientare şi comportare în politică”. (W. Rosenbaum)

Fenomenul culturii politice, indiferent de condiţiile social-istorice de evoluţie a totalizat în întreaga experienţă umană, întruchipând trei segmente de bază: cultura conştiinţei politice, cultura comportamentului politic şi calea funcţionării instituţiilor şi organizaţiilor politice. Cetăţenii, structurile statale etc. sunt purtători ai culturii politice. Deci, prin acţiunile lor politice, aceasta se poate dezvolta, căpătând noi contururi, dar şi poate ajunge în declin, contribuind la deformarea procesului politic şi sistemului social în ansamblu.

Cultura politică reprezintă distribuţia particulară a orientărilor (dimensiunilor) psihologice ale politicului. Aceasta include:

1. „orientarea cognitivă”, cunoştinţele, interpretările, atitudinile privind perceperea proceselor şi sistemul politic;

2. „orientarea afectivă sau emoţională”, sentimentele, disponibilităţile afecte privind sistemul politic prin prisma crezului politic;

3. „orientarea evaluativă”, judecăţile şi opiniile cu privire la evenimentele şi procesele politice conform unui sistem de valori individuale.

Fiind corelate sistemic şi funcţional, aceste dimensiuni ale culturii politice rezultă în trei stări de spirit ale populaţiei în raport cu politicul: aprobare, apatie şi alienare. Astfel, în dependenţă de modul de îmbinare ale orientărilor politice, rezultă următoarele tipuri majore de cultură politică (G. Almond, S. Verba): parohială, dependentă şi participativă, inclusiv tipurile mixte: parohial-dependentă, dependent-participativă, parohial-participativă.

- Cultura parohială - caracteristică statelor unde populaţia nu conştientizează importanţa problemelor de interes naţional şi/sau mondial şi nu manifestă interese pentru valorile şi mecanismul sistemului politic naţional. În această categorie intră societăţile tradiţionale tribale şi comunităţi locale autonome. Se distinge prin faptul că în asemenea societăţi nu există roluri politice specializate, dar predomină o cultură politică a tribului, clanului, etniei, satului, bisericii etc. De regulă, probabilitatea dezvoltării parohialismului relativ pur are loc în sistemele tradiţionale simple, în care specializarea politică este minimă, deoarece sentimentele şi atitudinile indivizilor sunt orientate tipic doar spre aceste instituţii de referinţă.

- Cultura dependentă - specifică unor comunităţi dominate de valori naţionale. În cadrul societăţilor respective, subiecţii acţiunii politice sunt conştienţi de existenţa sistemului politic, dar manifestă o atitudine de pasivitate în privinţa participării la viaţa politică şi la procesul decizional. Ei sunt orientaţi afectiv faţă de autoritatea guvernamentală specializată, evaluând-o ca legitimă sau nu. O cultură dependentă pură apare în societăţile unde există o structură diferenţiată de autoritate şi regulile eticii supunerii (subordonării totale) populaţiei.

- Cultura participativă, tipică sistemelor democratice. Se instituie ca un rezultat al eficienţei proceselor educaţionale de dezvoltare şi a unui grad înalt de organizare civică, reflectând experienţele politico-sociale specifice statelor democratice. Membrii societăţilor date tind să fie orientaţi către un rol activ în procesele politice, chiar dacă sentimentele şi evaluările unui asemenea rol poate să varieze de la acceptare la respingere.

G. Almond consideră că aceste tipuri de cultură politică funcţionează şi se influenţează reciproc. Astfel, în unele state, sistemele politice în care predomină culturi participative vor include uneori şi componente parohiale sau de dominaţie. Discordanţa dintre cele trei dimensiuni structurale ale culturii politice se poate manifesta prin fenomenul Standardului Dublu (a spune una şi a face alta) şi chiar a Standardul Triplu (a gândi una, a spune alta, a face altceva) în societate. Astfel de standarde sunt caracteristice de la un scrutin electoral la altul pentru majoritatea populaţiei.

În condiţiile actuale de mediatizare a vieţii politice sub imboldul mijloacelor audiovizuale s-a dezvoltat un nou tip de cultură politică, cea „de spectacol” (R. S. Schwantzeuberg). Ea este un tip de parodie a culturii politice participative în ţările democratice, care are drept scop înstrăinarea politică a cetăţeanului. Chiar dacă se crede a un actor liber şi activ al sistemului politic, în realitate, însă, este doar un spectator manipulat de jocul politicii de culise.

O altă deviere de la clasificarea culturii politice tripartite reprezintă modelele culturale sau subculturile care au generat în rezultatul diversificării intereselor antagonice ale unor categorii de populaţie. Astfel, subculturile politice (ale elitelor, maselor,grupurilor religioase etc.) întruchipează o sinteză a propriilor sisteme de valori care reprezintă o sublimare a nevoilor, aptitudinilor, stilului de viaţă comunitar.

Identitatea unei subculturi se poate baza pe moştenirea sa etnică, pe condiţia sa economică, apartenenţă etnică, istorie. În acelaşi timp, pe lângă subculturile politice, pot fiinţa şi contraculturi care au drept conţinut contestarea vehementă a practicii politicii oficiale, a valorilor dominante în societate, propunând adesea schimbări instituţionale radicale. Acestea sunt culturile politice extremiste (mişcarea neonazistă, ultranaţionalismul, extrema dreaptă, ş.a.), care şi-au dezvoltat propriile lor tipare culturale, exprimate prin idei, valori, norme, care se contrazic cu cele societale.

Lipsa totală a unei culturi politice şi subdezvoltarea culturii societăţii civile, înlocuită prin propaganda ideologică a fost caracteristică şi regimurilor totalitare. În aceste societăţi, majoritatea populaţiei era dominată de complexe autoritare, având păreri diferite de cele oficiale. Se acredita ideea că „oamenii simpli nu pricep în politică, toate problemele urmează să fie rezolvate de cei din vârful piramidei”. Astfel, a fost stimulată apatia politică şi handicapul contraculturilor politice cu un caracter anticivilizator, întruchipată în tipul Homo Sovieticus.

În prezent, unele state ex-sovietice din centrul şi estul Europei au moştenit o serie de paradoxuri la nivel de mentalitate şi comportament. În acest sens politologul V. Saca a făcut următoarea clasificare: paradoxul stihinic (susţinerea şi totodată, respingerea relaţiilor de piaţă de către majoritatea populaţiei); paradoxul hrăpăreţilor (a oligarhilor şi persoanelor care justifică uzurparea bogăţiilor naturale prin „grija” faţă de viitorul ţării); paradoxul „mutanţilor” (cei care-şi schimbă brusc convingerea despre lume, declarându-se adepţi ai unor idei diametral opuse în raport cu cele pe care le împărtăşise o viaţă); paradoxul „straierilor rătăcitori”(migraţii dintr-un partid în altul); paradoxul simulanţilor (îndeosebi în rândurile funcţionarilor), cei care imită grija faţă de binele public, dar în fond îl subminează.

Depăşirea acestor handicapuri prin trecerea la sistem democratic a presupus promovarea unui nivel înalt de educaţie, informare, competenţă fără de care a fost imposibil participarea complexă a cetăţenilor la viaţa politică a statului. Cultura politică a devenit o pârghie de contrabalansare a puterii.

Conform gradului de participare a cetăţenilor la funcţionarea sistemului politic democratic, SUA şi Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord au o cultură politică participativă pură. Aceasta s-a materializat prin participare, acţiune, comportament politic.

politik

Cultura politică – pârghie de contrabalansare a puterii

URMĂREȘTE POLITIK.MD PE

Caută

Urmărește-ne

Arhivă

Cultura politică – pârghie de contrabalansare a puterii

URMĂREȘTE POLITIK.MD PE

Postări asemănatoare

Curtea Constituțională decide asupra rezultatelor alegerilor și validării mandatului președintelui...

Deputatul Carp a primit un comentariu de la Procuratură pe...

Forțele aeriene britanice vor desfășura avioane Eurofighter Typhoon în România

BBC: Cum să câştigi un referendum

De mâine ce facem?

Nici Filat nu o cunoaște personal pe Bacalu

Caută

Urmărește-ne

Arhivă

Moldovenii din diasporă pot să se înregistreze prealabil pentru alegerile...

Viceprimarul capitalei, Irina Gutnic în vizorul ANI – Inspectorii au constatat...

Republica Moldova prezentă la un Summit important privind Viitorul Securității...

CSM a lansat concurs pentru suplinirea posturilor de judecător la...

Ucraina ar fi gata să cedeze 20% din teritorii –...

Ce avere au șefii instituțiilor de forță din Moldova