În prezent televiziunea, alături de Internet a devenit una din principalele surse de informare şi divertisment ale publicului. Tot mai puţini citesc ziare, cărţi sau o groază de documente, uneori de sute de pagini pentru a ne informa. Alegem o variantă mai accesibilă ne uităm la televizor. Reieşind din această realitate transmiterea mesajelor politice pun accent pe intrigă, carisma liderului sau manipulare.
Psihologii afirmă că în cadrul unui interviu, conferinţe de presă, dezbateri electorale un politician nu răspunde decât la maxim 40% din întrebări. Cum e posibil? Pur şi simplu, politicienii cunosc câteva reguli de manipulare verbală.
1. Clarificarea unei probleme politice. Când este întrebat să răspundă sau să comenteze o declaraţie negativă, intervievatul încearcă să ocolească întrebarea prin recurgerea la susţinerea ideii că politica nu are nici o legătură cu întrebarea respectivă.
2. Atacul. Tehnică utilizată atunci când politicienii sunt în dezacord cu întrebarea adresată. Răspunsul este orientat spre învinuirea că întrebarea este incorectă, că ar conţine date interpretabile. Intervievatul insultă reporterul considerându-l prost informat, astfel evitându-se răspunsul.
3. Răspunsul pe jumătate. Se clarifică doar unele aspecte ale problemei, îndeosebi cele care îl avantajează pe politician. Apoi se atrage atenţia asupra altor problematici.
4. Refuzul de a răspunde. Deseori, politicienii nedorind sau necunoscând răspunsul invocă confidenţialitatea informaţiilor sau imposibilitatea de a comenta la moment declaraţia.
5. Ignorarea întrebării. De regulă se întâmplă atunci când politicianul este întrerupt pentru a i se adresa o altă întrebare. Acesta, însă continuă să răspundă la prima, ignorând-o pe a doua.
6. Repetarea răspunsului. Cea mai frecventă tehnică specifică tuturor politicienilor este refuzul de a răspunde, sugerând că a dat deja un răspuns la această întrebare.
În cadrul discursurilor publice de asemenea este utilizată manipularea prin :
1. Digresiune – utilizarea unui vocabular specializat sau explicaţii complicate cu devieri fără sens;
2. Trasarea imaginii de ansamblu – explicaţii acordate prin generalităţi şi imagini de ansamblu a unei probleme;
3. Ecranarea – provocarea unei confuzii prin prezentarea unor lucruri aparent logice;
4. Negarea – utilizată atunci când un politician vrea să se dezică de o afirmaţie anterioară, uneori înainte de a fi acuzat;
5. Alegerea cuvintelor. De regulă, persoanele care mint folosesc rar cuvinte ca “eu”, “mie”, “al meu”, în schimbul unora ca “întotdeauna”, “niciodată”, “nimeni”, “toată lumea”. În asemenea caz ei parcă se detaşează mintal de minciuna lor ;
6. Evitarea asumării discursului. Sunt folosite expresii menite să elimine orice bănuială de minciună: “Ştiu că pare de necrezut” sau “Vă asigur că noi vom…conform legislaţiei în vigoare...”;
7. Formalismul. De exemplu, mincinoşii utilizează mai des “nu îmi” decât “nu-mi”;
8. Tensiunea – crearea unei distanţări între ei şi evenimentele invocate ;
9. Viteza. Înaintea rostirii unei minciuni politicienii fac o pauză, după care spun minciuna într-un ritm mai lent;
10. Pauzele (”mmm”, “hm”) – care acordă timp politicianului să caute un răspuns sau să mintă.
11. Tonul vocii. Prin agitare sau tensiune persoanele care mint ridică tonul, strigă sau aduc învinuiri altora.
Evitarea cuvântului. Deşi majoritatea cred că cuvântul este evitat doar folosindu-se răspunsuri verbale ca: “ei”, “da”, “mda”, de fapt există şi alte tehnici:
1. Păstrarea tăcerii. Politicianul se orientează spre vorbitor privindu-l intens, arătând că este interesat de problema expusă. Este creată impresia că doreşte mai multe detalii pentru a soluţiona problema;
2. ”Nonintenţionalitatea” - utilizarea limbajului corpului care exprimă acţiuni opuse cererii de a vorbiri. (încrucişarea braţelor, strângerea buzelor, acoperirea gurii cu mâna sau cu degetele, în timp ce cel care vorbeşte se pregăteşte să încheie răspunsul.;
3. Adresare de întrebări oponentului său pentru ca acesta să-şi asume rolul de vorbitor sau să continue ideea.
În cazul dorinţei de a prelua cuvântul se aplică alte tehnici specifice, îndeosebi în cadrul dezbaterilor politice:
1. Semnale de avertizare. Este ridicată mâna sau un deget, deschiderea largă a ochilor, aplecarea în faţă, deschiderea uşoară a gurii) :
2. Mişcări pregătitoare (deschiderea uşoară a gurii urmată de tragerea zgomotoasă a aerului în piept) :
3. Semnale de fond negative: oftând, privind în altă direcţie. Aceste acţiuni îl face de multe ori pe vorbitor să încheie cuvântarea ;
4. Întreruperile. Există trei feluri de întreruperi:
- Încurajarea – persoana ce întrerupe se prezintă de acord cu cele afirmate. Dar dacă întreruperea survine într-un moment în care vorbitorul prezintă o enumerare de detalii, aceasta va avea ca rezultat bulversarea vorbitorului.
- Riposta - persoana ce întrerupe se prezintă de acord cu cele afirmate, efectul fiind ca şi în cazul încurajării.
- Întreruperile propriu-zise. Pentru a nu permite vorbitorului să se expună în continuare se apelează la întrerupere şi se preia cuvântul.
În materialul următor vor fi abordate dezbaterile electorale televizate ca tehnologie electorală.