M-am apropiat de Nicoae Sulac incredibil de ușor și inexplicabil de magnetizant. Nu e meritul meu, că cine eram eu pentru el – un jurnalist cu legitimație de la Tinerimea Moldovei în buzunar. Scrisesem și niște articole pe ici-colo, luasem și niște interviuri, dar nu ele, nu textele acelea mi-au deschis drumul către Sulac.
Un om mai iubit în această parte a lumii nu știu dacă a existat vreodată. La cîntecele lui, taică-meu plîngea cu fața descoperită. Și avea bucuria trăirii acestei vieți tot la auzul cîntecelor lui. Iar eu, dacă am și comis vreo greșeală în fața satului meu, e că nu l-am adus pe Sulac în sat. Ar fi mers. Cu siguranță ar fi mers!
Dar lucrurile nefăcute la timp nefăcute rămîn pentru totdeauna.
Îi spuneam soției că poate ar fi bine să vin cu Matcovschi, cu Vieru la școala unde preda. Să-i vadă copiii altfel decît așa cum se uită la ei de pe pagina nu știu cărui manual de literatură. Am amînat și tot amînat acest moment, pînă cînd ambii s-au retras în bronzul unor figuri cu numele lor scrise pe postament.
Marii artiști, marii poeți, prozatori sau actori ai Moldovei nu au fost niciodată prea mulți. Au trecut uneori pe lîngă noi sau noi am trecut întîmplător pe lîngă ei, noi trăind în acele clipe senzația atingerii de alte lumi. Dar ne spuneam, după o scurtă nedumerire, că, de fapt, cine sînt ei dacă nu tot oameni ca și noi? Oameni cu sacoșe în mîini și cu pîine în acele sacoșe.
Doar că greșeam amarnic. Diferențele nu trebuiau căutate în sacoșe. Ci în lumea în care trăiau, în lumea în care trăiesc ei. Ei într-adevăr sînt altfel de oameni. Că dacă nu ar fi așa, cum ar putea face poezie atît de frumoasă, pictură atît de vie, muzică atît de înălțătoare?
Ei nu sunt ca noi, trebuie să înțelegem. Dacă ne împotrivim acestor diferențe, nu facem decît să-i îndepărtăm. Sensibilitatea în care trăiesc îi condamnă la singurătate, chiar dacă aparențele ne lasă să vedem oameni care ne salută, oameni care spun bancuri, care cîntă… Dar care, de fapt, tac.
Cînd Oscar Wilde spunea ”Nu trageți în pianist”, avea în vedere chiar pericolul de a se trage asupra pianului din salonul de dans din orășelul minerilor. În cei 150 de ani care au trecut de atunci însă, sensurile au căpătat noi dimensiuni, punînd stăpînire pe o lume mult mai vastă decît salonul de dans. Tot în acești ani, avea să dispară și pistolul. Acum, se poate întîmpla să se tragă în pianist inclusiv prin tăcere. Sau prin a-l confunda cu cel care a venit să repare pianul.
Și Pianiștii sînt atît de puțini, atît de puțini...
Constantin OLTEANU