Lecția unei guvernări ratate

Romanul lui Márquez Cronica unei morți anunțate este povestea unui deznodământ cunoscut încă din prima pagină. Toată lumea știe ce urmează să se întâmple, dar nimeni nu reușește – sau nu încearcă – să schimbe cursul evenimentelor. Privind retrospectiv, ceva asemănător s-a întâmplat și cu Guvernul Alexandru Munteanu. Încă din ziua învestirii existau suficiente semne că acest experiment politic va avea o existență scurtă și dificilă.

Demisia premierului Alexandru Munteanu încheie un episod politic care merită analizat cu mai multă luciditate decât pasiune. În astfel de momente există întotdeauna tentația de a transforma bilanțul unui mandat fie într-un rechizitoriu, fie într-un exercițiu de elogiere. Ambele abordări sunt la fel de păguboase.

Explicându-și decizia, fostul premier a recurs la unul dintre cele mai puternice argumente pe care le poate invoca un om politic: cel al principiilor. „În momentul în care am înțeles că nu-mi mai pot exercita mandatul în acord cu principiile și convingerile pe care le am, aleg să plec”, a declarat acesta. În replică, președinta Maia Sandu a susținut contrariul: „A avut mână liberă să conducă Guvernul așa cum a considerat corect. El a ales să plece.”

Cele două declarații sunt dificil de conciliat. Între ele există o contradicție pe care, mai devreme sau mai târziu, cineva va trebui să o explice.

Până când această explicație va fi oferită, rămâne inevitabil întrebarea de fond: ce s-a schimbat atât de fundamental încât un premier aflat în funcție de numai opt luni a ajuns la concluzia că nu-și mai poate exercita mandatul în acord cu propriile convingeri?

Cu atât mai mult cu cât nimic nu prevestea o asemenea evoluție. Cu doar două zile înainte de demisie, premierul anunța cu un elan comsomolist în ședința Guvernului, noi reforme, stabilea priorități și vorbea despre proiectele pe care Executivul urma să le realizeze în perioada următoare. Discursul era cel al unei guvernări aflate în plină ofensivă, nu al unui executiv în pragul unei demisii. Cu atât mai surprinzătoare a fost invocarea bruscă a unor incompatibilități de ordin principial, apărute, aparent, peste noapte.

În aceste condiții, nu poate fi exclusă ipoteza că demisia nu a fost un act exclusiv de voință personală, ci una provocată deliberat, menită să limiteze costurile unui scandal care risca să scape de sub control. Dacă această ipoteză este corectă, atunci am asistat la aplicarea unei tehnici bine cunoscute: stingerea unui incendiu printr-o explozie mai puternică.

Există incendii care nu sunt stinse cu apă, ci prin detonare controlată. Pompierii folosesc această metodă pentru a crea o undă de șoc care îndepărtează oxigenul și întrerupe arderea. În politică, mecanismul este asemănător. Un eveniment de mare impact este lansat în spațiul public pentru a acoperi un scandal care devenise prea costisitor. Atenția opiniei publice se mută instantaneu de la cauza incendiului la spectacolul exploziei.

Exact asta pare să se întâmple și acum. Deja discuțiile despre cazul ModATSA au trecut în plan secund, iar agenda publică este deja acaparată de întrebările privind desemnarea noului premier, componența viitorului Cabinet, negocierile politice și programul de guvernare. Incendiul nu a dispărut. Doar că, pentru moment, toată lumea privește în altă direcție.

După cum spuneam, invocarea principiilor este unul dintre cele mai puternice argumente la care poate recurge un om politic. Dar tocmai de aceea ea trebuie însoțită de explicații. Chiar și în ceasul al doisprezecelea, Alexandru Munteanu a preferat gestul unui „talaq” politic scris pe Facebook: o despărțire unilaterală, fără explicații și fără drept la întrebări din partea celor în numele cărora a guvernat.

Societatea, care i-a încredințat conducerea Guvernului și i-a plătit salariul timp de opt luni, are dreptul să afle ce anume l-a împiedicat să-și exercite mandatul „în acord cu principiile și convingerile” sale. Ce s-a întâmplat, de fapt? Cine și în ce mod a făcut imposibilă continuarea mandatului? Care au fost divergențele care au făcut imposibilă continuarea colaborării?

În ultimele zile au circulat în spațiul public numeroase informații privind ședințe nocturne tensionate, conflicte interne și dezacorduri profunde în interiorul puterii. Dacă aceste informații sunt reale, ele nu ar trebui să rămână la nivelul zvonurilor distribuite pe canale de Telegram. În mod normal, asemenea detalii trebuie explicate printr-un briefing de presă și prin asumarea publică a responsabilității politice.

Cel mai probabil, însă, aceste întrebări vor rămâne fără răspuns. Așa cum Alexandru Munteanu a apărut din neant în fruntea Guvernului, tot atât de discret pare pregătit să părăsească scena politică, onorându-și ultima promisiune: aceea de a-și servi țara „indiferent de locul în care voi trăi”. Dacă va fi așa, explicațiile pe care le așteaptă societatea vor pleca odată cu el, pierzându-se în tăcerea care însoțește atât de des sfârșitul carierelor politice.

Să încercăm, însă, să răspundem la o întrebare mai importantă: cu ce va rămâne în istorie Guvernul Alexandru Munteanu? Dacă lăsăm deoparte comunicatele oficiale, conferințele de presă și optimismul instituțional debordant afișat aproape zilnic, bilanțul este unul al stagnării. Opt luni în care nu poate fi identificată nicio reformă majoră, nicio inițiativă care să fi schimbat în mod semnificativ funcționarea statului și nicio decizie politică de anvergură care să justifice așteptările create în momentul învestirii.

În memoria publică au rămas mai degrabă imaginile decât rezultatele: filmulețe atent regizate, plantat de copaci, câini plimbați prin clădirea Guvernului, hore dansate pe scenă și o comunicare intensă menită să transmită impresia unei guvernări dinamice. Desigur, spectacolul poate câștiga câteva cicluri de știri, însă el nu poate produce reforme.

Privită din această perspectivă, adevărata moștenire a Guvernului Alexandru Munteanu s-ar putea să nu fie nici scandalul politic care i-a grăbit sfârșitul și nici absența unor reforme importante, ci irosirea unei ferestre istorice de oportunitate. A fost irosită singura perioadă a unui mandat în care o guvernare dispune de suficient capital politic pentru a promova reforme dificile și inevitabil nepopulare. Este o șansă pierdută nu doar pentru acest Guvern, ci, foarte probabil, pentru întregul ciclu politic care urmează.

Marile reforme nu se fac atunci când popularitatea este în declin, ci atunci când guvernarea își poate permite să consume din încrederea primită la urne. Primul an după alegeri reprezintă, în orice democrație funcțională, momentul de maximă forță al unei guvernări. Legitimitatea electorală este încă proaspătă, încrederea publică se află la cote maxime, iar Executivul beneficiază de un capital politic pe care nu îl va mai avea niciodată până la sfârșitul mandatului.

Reforma administrativ-teritorială, reforma fiscală, restructurarea aparatului de stat, eliminarea privilegiilor sau alte măsuri nepopulare nu aduc aplauze. Ele aduc proteste, critici și costuri electorale. Tocmai de aceea trebuie asumate la începutul mandatului, când societatea este mai dispusă să accepte sacrificii în schimbul unei promisiuni credibile de schimbare, iar până la următoarele alegeri există timpul necesar pentru ca rezultatele reformelor să devină vizibile, iar costurile lor politice să se estompeze.

Acest moment a fost ratat. Iar ceea ce nu s-a făcut în primul an devine, de regulă, aproape imposibil de realizat ulterior. Cu atât mai mult cu cât Republica Moldova intră acum într-un ciclu electoral aproape continuu, care va domina următorii trei ani. În asemenea condiții, fiecare reformă dureroasă va avea un cost politic uriaș, iar tentația oricărei guvernări va fi să amâne deciziile dificile în favoarea celor populare. De aceea, cel mai probabil, adevărata moștenire a Guvernului Munteanu nu va fi doar lipsa unor reforme importante, ci pierderea ireversibilă a celei mai favorabile ferestre de oportunitate pentru a le realiza.

Privind retrospectiv, lucrurile erau, într-o anumită măsură, previzibile încă din momentul în care Alexandru Munteanu a fost „scos din joben” și propus pentru funcția de prim-ministru. În acele zile, Chișinăul era inundat de teorii, una mai exotică decât alta. Unii susțineau că ar fi fost alegerea președintelui Emmanuel Macron, impusă Maiei Sandu de partenerii externi. Alții vedeau în el candidatul preferat al unor influente cercuri financiare occidentale. Nu lipseau nici explicațiile care invocau loji masonice, servicii secrete sau alte forțe oculte care, în imaginarul politic local, nu lipsesc aproape niciodată din marile decizii. Ca de obicei, folclorul politic și canalele de Telegram au produs explicații pentru toate gusturile.

Interesant este însă altceva. Niciuna dintre aceste versiuni nu răspundea la singura întrebare care conta cu adevărat: care era experiența sa politică? Ce performanțe administrative îl recomandau pentru conducerea Guvernului? Ce reforme gestionase anterior? Ce instituții condusese? Cu alte cuvinte, care era argumentul profesional pentru ocuparea celei de-a doua funcții executive din stat?

Faptul că aceste întrebări aproape nu au fost puse atunci spune multe despre felul în care a ajuns să fie înțeleasă politica la Chișinău. În lipsa unor criterii obiective de evaluare, spațiul public s-a refugiat în conspirații și legende urbane. Iar acesta a fost, poate, primul indiciu că explicația numirii lui Alexandru Munteanu era mult mai banală decât toate teoriile care circulau în acele zile: banca de rezerve a PAS era, pur și simplu goală.

Primele semne de întrebare au apărut încă din momentul publicării Programului de activitate al Guvernului. La 3 noiembrie 2025 am publicat o analiză a acestui document, iar rezervele formulate la acea data s-au confirmat aproape integral în cele opt luni care au urmat.

Observam atunci că programul abunda în formule elogioase și obiective generoase, dar era aproape lipsit de conținut operațional. Era un text construit mai degrabă ca un discurs electoral decât ca o viziune sau o veritabilă foaie de parcurs pentru activitatea unui guvern. Inflația de superlative și formulările triumfaliste nu puteau ascunde un fapt esențial: documentul nu răspundea la întrebarea fundamentală – ce reforme concrete intenționa Guvernul să promoveze, în ce constau acestea și în ce termene urmau să fie implementate.

Am remarcat încă de atunci dezechilibrul tematic al documentului. Unele subiecte erau reluate obsesiv, în timp ce teme fundamentale lipseau aproape cu desăvârșire. Reforma administrativ-teritorială, combaterea corupției, protecția drepturilor omului și chiar reforma justiției – prezentată ani la rând drept prioritatea absolută a guvernării – erau absente sau tratate superficial. Or, nu trebuie uitat că, potrivit articolului 98 din Constituție, Parlamentul acordă votul de încredere Guvernului în primul rând pentru programul său de activitate și în secundar pentru echipa guvernamentală. Acesta este de fapt logica contractului politic pe care Executivul îl încheie cu Parlamentul și, indirect, cu societatea.

Îmi amintesc că, întrebat despre caracterul excesiv de general și abstract al programului, Alexandru Munteanu explica faptul că documentul reprezintă doar un concept și că reformele concrete vor urma. În realitate, nu a urmat aproape nimic. După opt luni, Guvernul Munteanu lasă în urmă imaginea unei guvernări a stagnării. În acest context, explicația demisiei – imposibilitatea de a-și exercita mandatul „în acord cu principiile și convingerile” sale – sună mai degrabă ca o justificare stângace decât ca explicația reală a eșecului.

Mai este un detaliu care nu poate fi ignorat. Cu excepția lui Eugen Oșmochescu, Alexandru Munteanu nu a venit la conducerea Guvernului cu o echipă guvernamentală proprie. A mostenit, în mare parte, miniștrii din Guvernul Recean, iar celelalte numiri au fost făcute din rândul partidului de guvernământ sau al persoanelor apropiate acestuia. Cu alte cuvinte, noul prim-ministru nu a venit nici cu o echipă proprie, nici cu un proiect de reforme pe care să și-l asume. Aceste detalii sunt esențiale și nu pot fi ignorate atunci când este evaluat mandatul său.

Orice om responsabil are obligația să-și cunoască propriile limite. Atunci când nu ai trăit în țară aproape două decenii, când nu cunoști mecanismele administrației pe care urmează să o conduci, când nu înțelegi dinamica mediului politic și instituțional, când nu ai experiență administrativă și nici experiență politică relevantă, acceptarea funcției de prim-ministru devine un act de temeritate. Nu este un gest de curaj, ci unul de imprudență. În astfel de momente îmi vine inevitabil în minte celebra replică a lui Dumitru Moțpan, care spunea că „în afară de helicopter, eu pot conduce orice”.

Există o regulă simplă, valabilă în orice profesie. Un om care nu știe să conducă un autobuz nu se va așeza niciodată la volanul unuia plin cu pasageri doar pentru că cineva i-a oferit cheile. De ce ar trebui să judecăm diferit funcția de prim-ministru? Conducerea unui guvern presupune competențe care nu se improvizează și nu se învață din mers. Tocmai de aceea, cei care astăzi dramatizează demisia lui Alexandru Munteanu, ar fi util să-și amintească că primul act de responsabilitate ar fi fost, poate, refuzul unei funcții pentru care nu era pregătit în mod evident.

Cu aceasta putem da de o parte, cel puțin pentru moment, subiectul demisie lui Alexandru Munteanu și să încercăm să înțelegem ce urmează.

În fața PAS se conturează, în esență, câteva opțiuni. Prima este modelul premierului politic – un lider cu autoritate în partid, capabil să-și asume decizii și să răspundă politic pentru ele. A doua este continuarea formulei tehnocrate, un el de „Munteanu 2”, adică un premier fără bază politică proprie, obligat să guverneze prin intermediari și să negocieze permanent cu adevărații centri de putere. În sfârșit, există și o a treia variantă: modelul hibrid, în care premierul încearcă să îmbine legitimitatea tehnocrată cu sprijinul politic al partidului.

1. Modelul premierului politic

În majoritatea democrațiilor europene există o regulă nescrisă, dar rareori încălcată: liderul partidului care câștigă alegerile este cel care preia conducerea Guvernului. Nu este o chestiune de orgoliu și nici o recompensă personală pentru victoria electorală. Este expresia unei logici politice simple. Liderul partidului majoritar dispune de autoritatea necesară pentru a mobiliza majoritatea parlamentară, pentru a arbitra conflictele din interiorul partidului și pentru a-și asuma costurile politice ale reformelor. Cu alte cuvinte, el concentrează în aceeași persoană responsabilitatea și puterea de decizie.

Din această perspectivă, soluția cea mai firească ar fi ca funcția de prim-ministru să fie preluată de Igor Grosu. Din moment ce partidul dispune de o majoritate parlamentară confortabilă și beneficiază de sprijinul deplin al Președinției, este logic ca Executivul să fie condus de liderul politic al majorității.

Avantajul unui asemenea model nu ține de persoana lui Igor Grosu, ci de logica instituțională a guvernării. Un premier care este, în același timp, liderul partidului majoritar concentrează în aceeași persoană puterea de decizie și răspunderea politică. El poate mobiliza majoritatea parlamentară, poate disciplina propriul partid și își poate asuma reforme dificile fără a negocia permanent cu alte centre de influență. În același timp, societatea știe exact cine răspunde pentru succesul sau eșecul guvernării. Dispare astfel impresia că puterea reală se află în altă parte decât la Guvern și că prim-ministrul este doar executantul unor decizii luate în afara Executivului.

Cu toate acestea, nu sunt convins că PAS va opta pentru un asemenea model. Dimpotrivă, experiența ultimilor ani sugerează contrariul. Atât Dorin Recean, cât și Alexandru Munteanu au fost desemnați prim-miniștri fără a fi membri ai PAS la momentul învestirii. Nu a fost o întâmplare, ci expresia unei opțiuni politice asumate: separarea conducerii partidului de conducerea formală a Guvernului.

Dacă această filozofie de guvernare nu s-a schimbat, este puțin probabil ca Igor Grosu să fie desemnat prim-ministru. Nu este exclus că, vom asista la identificarea unei noi persoane din nucleul politic al partidului, dispus să administreze Guvernul fără a revendica un rol politic autonom. O astfel de persoană ar putea fi Dan Perciun. Chiar dacă nu vine din zona economică, el are un avantaj pe care niciun tehnocrat nu îl poate compensa: legitimitatea politică și sprijinul deplin al partidului, al majorității parlamentare și al Președinției. În cele din urmă, marile reforme nu sunt blocate de lipsa expertizei tehnice, ci de lipsa voinței și a autorității politice de a le impune.

2. Modelul guvernării prin intermediari

Acest scenariu presupune identificarea unei noi persoane din afara nucleului politic al PAS. Ar fi un fel de guvern Munteanu 2. Formal, aceasta va fi prezentată drept un premier independent, tehnocrat și competent. În realitate însă, va fi un prim-ministru fără o bază politică proprie, fără autoritate asupra partidului și respectiv cu șanse mici de a impune reforme care afectează interesele politice ale majorității. Indiferent de așteptări, un astfel de model va ajunge pana la urma să fie un de administrator al Guvernului, nu de autor al schimbărilor.

Și asta nu ține de calitatea persoanei desemnate. Ea poate fi un profesionist excelent. Problema este arhitectura puterii. Un prim-ministru care nu are o bază politică proprie și nu conduce partidul de guvernământ depinde inevitabil de decizii luate în afara Guvernului. Or, în arhitectura reală a puterii de la Chișinău, centrul decizional nu se reduce la majoritatea parlamentară. Există Președinția, conducerea partidului și o serie de cercuri de influență apropiate puterii care, chiar dacă nu dețin funcții formale, participă inevitabil la procesul decizional. Este puțin probabil ca aceste centre de putere să renunțe la propria influență pentru a valida proiectele unui prim-ministru venit din afara partidului și lipsit de o bază proprie de putere în interiorul acestuia. În asemenea condiții, un asemenea prim-ministru are, în esență, doar două opțiuni: fie acceptă rolul de executant al unor decizii luate în altă parte, fie încearcă să-și afirme autonomia și intră inevitabil în conflict cu adevăratul centru de putere.

Experiența ultimelor opt luni ar trebui să fie suficientă pentru a demonstra limitele acestui model. Un model „Munteanu 2” nu are cum să producă reformele structurale de care Republica Moldova are nevoie. În cel mai bun caz, el poate asigura continuitatea administrativă și evitarea unor crize majore. În cel mai rău caz, va prelungi stagnarea și va accentua sentimentul că statul funcționează fără direcție și fără asumare politică.

Cu alte cuvinte, un asemenea model poate administra prezentul, dar nu poate construi viitorul.

3. Modelul hibrid

Există și o a treia posibilitate, deși, în actualele condiții politice, ea pare cea mai puțin probabilă. Este modelul unui premier tehnocrat autentic, care nu provine din conducerea PAS, dar se bucură de încrederea acesteia. Un premier care nu urmărește o carieră politică, dar primește din partea majorității parlamentare un mandat clar, bine delimitat și susținut fără echivoc. Nu un mandat general de „a administra Guvernul”, ci unul concentrat pe câteva reforme strategice, convenite de la bun început și însoțite de libertatea reală de a le duce la îndeplinire.

Un asemenea model presupune câteva condiții obligatorii. În primul rând, premierul ar trebui să beneficieze de o perioadă de cel puțin 10–15 luni, suficientă pentru a iniția și implementa reformele asumate. În al doilea rând, ar trebui să aibă libertatea deplină de a-și forma echipa guvernamentală, fără algoritmi politici și fără miniștri impuși din exterior. În sfârșit, ar trebui să existe garanția că, după încheierea mandatului, nu va intra în competiția politică și nu va transforma funcția de prim-ministru într-o rampă de lansare electorală.

În spațiul public au fost vehiculate două nume pentru o asemenea formulă: Vasile Tofan, de la Horizon Capital, și Ion Sturza.

Despre Vasile Tofan știm, deocamdată, prea puține. Nu cunoaștem aproape nimic despre convingerile sale politice, despre viziunea sa asupra statului de drept sau despre opțiunile sale identitare. Declarația potrivit căreia ar vrea să fie un „Milei al Moldovei” ridică mai multe semne de întrebare decât oferă răspunsuri. Javier Milei este, în realitate, expresia unui model populist – un fel de trumpism latino-american, mai sărac și fără arme nucleare.

În plus, în jurul lui Vasile Tofan pare să se coaguleze deja o echipă care, deși nu s-a constituit încă într-un partid politic, pare să urmărească o asemenea perspectivă. Este greu de crezut că PAS și-ar asuma riscul de a instala în fruntea Guvernului un premier care, pe termen mediu, s-ar putea transforma într-un concurent politic și chiar într-un rival pentru propriul electorat.

Ion Sturza, în schimb, s-ar putea încadra mai bine într-un asemenea profil. Viziunile și valorile sale politice sunt bine cunoscute. Are experiență administrativă, autoritate profesională și capacitatea de a comunica eficient în spațiul public. În același timp, dispune de suficientă independență pentru a-și asuma un program de reforme, fără ca aceasta să însemne, în mod necesar, construirea unei viitoare platforme politice concurente pentru PAS.

În cele din urmă, întrebarea esențială nu este care dintre aceste modele este cel mai atractiv pe hârtie, ci care dintre ele poate fi implementat în condițiile politice existente în Republica Moldova. La această întrebare vom primi, probabil, răspunsul în următoarele săptămâni.

Istoria are un paradox pe care liderii politici îl descoperă aproape întotdeauna prea târziu. Puterea nu începe să se destrame atunci când apar adversarii puternici. Ea începe să se destrame atunci când nu mai are adversari suficient de puternici. Nu opoziția este cea care distruge, de regulă, marile partide. Ele se autodistrug atunci când încep să confunde majoritatea parlamentară cu infailibilitatea și nu mai aud decât propriul ecou.

Poate că tocmai aici trebuie căutată adevărata oportunitate a acestei crize.

Scandalul ModATSA și demisia Guvernului ar trebui să determine, înainte de toate, o schimbare de atitudine la nivelul Președinției. După aproape șase ani în care PAS a dominat aproape toate instituțiile statului, există riscul firesc al oricărei guvernări de lungă durată: instalarea în autosuficiență. Iar istoria politică a Republicii Moldova arată că acesta este, aproape întotdeauna, începutul declinului. Coloșii de altă dată – PDAM, PCRM, PLDM și PD au părut, fiecare la timpul lor, partide imposibil de învins. Astăzi ele aparțin istoriei.

Maia Sandu este, fără îndoială, liderul politic în jurul căruia gravitează actuala majoritate. Dar, din punct de vedere constituțional, ea nu este președintele PAS. Ea este președintele Republicii Moldova. Iar această funcție presupune o responsabilitate care depășește interesele unui partid, chiar și ale partidului care a făcut posibilă alegerea sa.

De aceea, întrebarea pe care ar trebui să și-o pună încă de astăzi nu este doar cine va conduce Guvernul după Alexandru Munteanu, dar și ce se va întâmpla cu Republica Moldova după PAS. Cine va guverna această țară atunci când actuala majoritate își va încheia, inevitabil, existența politică? Ce alternative democratice există? Sunt ele suficient de pregătite pentru a prelua responsabilitatea guvernării?

Există o veche expresie chinezească potrivit căreia același caracter desemnează atât criza, cât și oportunitatea. Chiar dacă lingviștii contestă această interpretare, metafora își păstrează întreaga forță: orice criză este și o invitație la schimbare.

Poate că aceasta este adevărata oportunitate a momentului. Nu doar schimbarea unui premier, ci deschiderea treptată a guvernării către alte partide democratice și proeuropene, care astăzi se află în afara puterii. O asemenea evoluție nu ar slăbi proiectul european al Republicii Moldova. Dimpotrivă, l-ar consolida. Ar introduce concurență politică într-un spațiu devenit prea confortabil, ar aduce sânge proaspăt și idei noi în administrație și ar obliga inclusiv PAS să redevină partidul reformator care a câștigat încrederea cetățenilor în 2021.

Democrația nu devine mai puternică atunci când un singur partid domină scena politică. Ea devine mai puternică atunci când există concurență reală între partidele democratice, alternanță la guvernare și convingerea că proiectele importante ale statului pot supraviețui schimbării guvernelor.

Poate că aceasta este, în fond, cea mai importantă lecție pe care o lasă în urmă demisia Guvernului Alexandru Munteanu.

Alexandru Tănase

Opiniile exprimate în acest material nu neapărat coincid cu opiniile redacţiei

politik

URMĂREȘTE POLITIK.MD PE

Postări asemănatoare

Kafka la Eurovisionul moldovenesc

Semnal de alarmă pentru Chișinău – Victoria lui Péter Magyar...

Tănase – Reforma administrativă riscă să eșueze din start –...

Are Chișinăul sau nu o viziune de reintegrare a celor...

Aderarea Chișinăului la UE pe modelul Ucrainei: “Gradual” și fără...

Independența justiției și lecția Sarkozy