Cel mai cumplit verb din toată morfologia română, cel mai insuportabil şi mai nerăbdător gerunziu şi, la sigur, cel mai nou născut participiu din tot vocabularul limbii române este cuvântul „a aştepta”, „aşteptând”, „aşteptarea”.Aparent este ceva răbdător, duios, cuminte, înţelegător, parfumat, liniştit, încondeiat în atâtea visuri, care până la urmă devine revoltător, dezordonat, brutal, spasmatic, paranoic, gâtuit şi chiar agonic. Aşteptăm să ne naştem, fără să murim, să creştem fără a ne întoarce în copilărie, să fim mai buni, fără a şti cum suntem. Legăm aşteptările de toate zilele cu nopţi, de soare şi lună, de clipe şi ore, de dragoste - vine şi dragoste – pleacă. Aşteptăm aşteptarea. Am trăit-o fiecare în atâtea ipostaze că nu ne-ar ajunge zile de viaţă pentru a o aşterne pe tot cerul necuprins şi a o aştepta până la capăt. De când mă ştiu am tot aşteptat.
Am aşteptat... să vină schimbarea. Sunt o copilă a timpurilor „Perestroika”, perioadă în care părinţii meu sperau să le fie viaţa mai bună, mai corectă, cu familii ideale şi copii învăţaţi. Încercam viaţa cu dinţii, cu limite de măsură şi job-uri înrămate pe principii socialiste. Poate nu era atât de rău, dar ochii rămâneau sufocaţi când olimpiadele transmise la micile ecrane arătau alte culori, alte modele de pantofi, croieli de rochii altfel decât în „Univermag”- urile raionale. Mă săturam să culeg kilograme de seminţe de salcâm pentru a-mi putea procura un palton adus din „Cehoslovacia”, care era condiţionat cu aceste seminţe sau alte plante utile pentru societate.
Am aşteptat să vină ... revoluţia. Eram adolescenta anilor de transformări. Eram una din „copiii Arbatului”, (Anatol Rîbakov) citită pe ascuns în căminele studenţeşti, şi-l descopeream pe Soljeniţîn la opaiţul nopţii în una din revistele „Novîi mir” luată cu împrumut pe ore. Căutam ochelari pentru a mă deprinde să citesc caracterele latine şi să nu confund pronunţarea lor cu cea franceză. Descopeream istoria adevărată, istoria neamului românesc, culegeam petele albe din ea şi le aruncam pe tavanul anilor de apoi în speranţa să nu le mai găsim niciodată, niciunde, nicăieri.
Am aşteptat ... să plece comuniştii. Opt ani de emoţii şi încordări, stagnare şi degradare naţională, sărăcie şi calamitate nenaturală. Am ocolit de atâtea ori drumul spre casă, de teamă să nu mi se întâmple ceva rău, am deschis de atâtea ori umbrela sufletească, apărându-mi ceea ce-mi era mai drag şi sfânt - feciorul. Am avut nevoie de tact şi intuiţie pentru a mă feri de tentaţii roşietice, care mă doreau capcană.
Am aşteptat... schimbarea. Răsuflu, trăiesc, merg liber, gândesc, plâng, zâmbesc, privesc... dar încotro? Avem ce ne-am dorit, o conducere nouă, un Parlament nou, o toamnă nouă, o speranţă nouă. Am aşteptat aşteptarea.
Dar eu mai aştept ceva. De obicei aşteptăm să ne sune telefonul. Nu sună. La început am fost răbdătoare, înţeleaptă, îngăduitoare, dar nu mai rezist. Lumina de pe ecranul lui nu se aprinde. Îl şterg, probez să văd dacă lucrează, e-n regulă. Îl aşez pe pervazul ferestrei să-l văd de departe, să-l aud mai bine. Sunăăăăă. Mi-a venit un SMS „Shopping MallDova” oferă reduceri de toamnă”. Mai aştept... aşteptând... aşteptarea...
Caută
Urmărește-ne
Arhivă
CSM: Mai mulți judecători ai CSJ sub anchetă disciplinară pentru...
ianuarie 21, 2025
Avertismentul ANSP: Cazurile de infecţii respiratorii, în creștere, în Moldova
ianuarie 21, 2025
Noul secretar de stat, Marco Rubio – Încetarea războiului în...
ianuarie 21, 2025
Krasnoselski rezervat că „Moldovagaz” va relua livrările spre Transnistria –...
ianuarie 21, 2025
Numărul muncitorilor pe șantierele Liniei electrice Vulcănești – Chișinău va...
ianuarie 21, 2025
Novak Djokovic, calificare senzațională în semifinale la Australian Open –...
ianuarie 21, 2025
