Nu-mi stă-n fire să-l ţintesc, fie şi cu peniţa, pe unul care a căzut. Dimpotrivă, prima mea pornire instinctivă e să-i întind o mână ca să-l ajut să se scoale.
Mi-e milă de perdanţi. De aceea, până şi pe Voronin, după ce a pierdut puterea, l-am luat în cătarea armei jurnalistice doar arareori, chit că merita, recunosc, o atenţie mai mare.
Îmi pare foarte rău şi de Mihai Ghimpu, şi de PL, cel mai curat, mai sărac şi mai idealist partid în 2007, când aproape toată suflarea democratică, românească şi proeuropeană s-a reunit sub stindardul lui Dorin Chirtoacă pentru a reface opoziţia anticomunistă, distrusă de Roşca. Regret involuţia ulterioară a acestui partid care, ajuns astăzi în pragul dezbinării, riscă să degenereze dintr-o supernovă strălucitoare într-o pitică albă în plin colaps gravitaţional.
Mihai Ghimpu dă vina pentru dezintegrarea formaţiunii pe Filat, pe Lucinsci, pe FSB ş.a.m.d. Politiceşte vorbind, el pică urât şi fără demnitate, numărând în cel mai ruşinos mod cu putinţă muştele din tolba lui Gheorghe Şalaru, briliantele de la gâtul Anei Guţu, paharele din mâna lui Vadim Vacarciuc şi pomenile din sertarele postului de radio Vocea Basarabiei.
Nici nu-şi dă seamă că ponegrindu-i pe alţii, se autodesfiinţează. Pentru că dacă e să-i dăm crezare, rezultă că Mihai Ghimpu, singur şi nesilit de nimeni, şi-a făcut o echipă de profitori, ademeniţi, cu sinecuri şi ciolane, pe principiul lui La Fontaine „orice linguşitor trăieşte pe cheltuiala cui îl ascultă”.
Această calomniere abjectă a colegilor de partid aminteşte de răzbunările publice ale lui Iurie Roşca care îşi vărsa, prin ziare şi de la TV, dejecţiile în capul camarazilor săi care la un moment îi întorceau spatele.
De altfel, similitudinile dintre cei doi, odinioară aproape imperceptibile, de la o vreme s-ar în ochii. Iată 10 dintre cele mai izbitoare asemănări care îl transformă pe Ghimpu într-o clonă caricaturală a lui Roşca.
1. Ghimpu a impus în partid un stil autoritar, intolerant şi grosolan de administrare care exclude orice dezbatere liberă în procesul decizional. Anume în această atmosferă înăbuşitoare, prin acumularea de neînţelegeri şi tensiuni, a pornit reacţia în lanţ în PL, soldată că explozia de vineri.
2. Ghimpu a pus umărul la debarcarea guvernului Filat în 2013 după calapodul demiterii guvernului Sturza în 1999 exact în preajma luării unor decizii istorice pentru viitorul european al Republicii Moldova. Este adevărat că PL n-a votat moţiunea de cenzură. Dar tot atât de adevărat este şi faptul că liderul liberal a cerut demisia premierului, ceea ce înseamnă acelaşi lucru – căderea guvernului.
3. Ghimpu justifică destituirea guvernului proeuropean prin presupuse acte de corupţie. Aceleaşi motive le-a invocat şi Roşca în 1999. „Mai bine comunist decât corupt”, zicea el.
4. Ghimpu îşi taxează oponenţii drept agenţi ai Rusiei sau ai FSB-lui. Aceasta era şi arma preferată a lui Roşca din care îşi mitralia adversarii. Şi asta în timp ce el însuşi, prin acţiunile sale, dădea apă la moara Rusiei.
5. Ghimpu a ignorat poziţia partenerilor occidentali şi a autorităţilor de la Bucureşti care au sugerat mai întâi să nu fie dat jos guvernul Filat, iar mai apoi au cerut constituirea AIE-3. Exact astfel Roşca în 1999 a scuipat pe rugăminţile ambasadorului american, ale emisarilor europeni şi ale preşedintelui României, Emil Constantinescu, care îi cereau să nu demită guvernul Sturza.
6. În ciuda românismului său declarat, Ghimpu a pus România într-o situaţie jenantă pe plan internaţional, atunci când a declarat, din postura de vicepreşedinte interimar, că acordul moldo-român ar fi neconstituţional, fapt ce a obligat diplomaţia germană, franceză şi cea americană să intervină pentru a-i dezavua afirmaţiile şi a demonstra că documentul semnat de Bucureşti şi Chişinău este perfect legal. Astfel, cu voie sau fără voie, liderul PL a urmat exemplul lui Roşca care, în a doua jumătate a anilor 90, sfidând Bucureştiul, n-a permis deşeurilor nucleare de la Cernavoda să tranziteze teritoriul Republicii Moldova.
7.Ca şi Roşca, Ghimpu, prin unele afirmaţii necugetate, alimentează euroscepticismul. Atâta doar că cel dintâi ne speria că integrarea europeană ne poate submina morala, iar cel de-al doilea ne avertizează că aderarea la UE este în măsură să ne distrugă agricultura.
8.Aidoma lui Roşca, Ghimpu şi-a făcut o obsesie din partenerii de la guvernare sau din tabăra democratică, luptând împotriva lor cu o încrâncenare demnă de o cauză mai bună.
9. Ghimpu îl imită pe Roşca şi în ce priveşte răutatea penibilă cu care atacă presa, ameninţând constant jurnaliştii cu pedepse şi procese de judecată.
10.Deşi etalează o retorică antisovietică şi antiimperialistă, Gimpu, la fel ca Roşca, prin abordările sale deşucheate, aduce de fapt Rusia, autoritaristă şi revanşardă, la noi acasă. Legea răspunderii penale pentru calomnie, bunăoară, pe care liderul liberal a anunţat că vrea să o reintroducă, este o hachiţă enkavedistă, fiind deja eliminată din legislaţia statelor fostului bloc sovietic. Singura ţară care a reintrodus-o recent este Rusia lui Putin, stârnind protestele SUA şi Uniunii Europene.
Majoritatea aderenţilor PL sunt foşti simpatizanţi sau chiar membri ai Frontului Popular care au fugit de Roşca ca de ciumă. Este limpede că ei sunt contrariaţi de reîncarnarea acestuia în Ghimpu.
Până la proba contrarie, noi nu-l acuzăm pe liderul PL, aşa cum face el, de trădare şi nu afirmăm că s-ar afla în solda Moscovei. Mihai Ghimpu calcă prin străchini mai curând din ignoranţă şi inconştienţă decât din rea-credinţă. Dar asta nu salvează situaţia. In mintea strâmba si lucrul drept se strâmbă.