Cât ne costă să nu plătim profesorul?

Societățile au găsit adesea o soluție surprinzător de ieftină pentru a-și răsplăti profesorii: le-au oferit prestigiu în loc de bani. Le-au spus că educă generații, că modelează caractere, că servesc națiunea și că îndeplinesc una dintre cele mai nobile misiuni. Toate acestea sunt adevărate. Numai că niciuna dintre ele nu achită o factură.

Ieri, cadrele didactice au ieșit în fața Guvernului, nemulțumite de amânarea majorării salariilor. N-au întârziat nici explicațiile experților bugetari de ocazie: „nu sunt bani”, vremurile sunt grele, profesorii ar mai trebui să aibă puțină răbdare. Răbdarea este, de altfel, una dintre puținele resurse ale școlii pe care statul pare să le fi considerat inepuizabile. O consumă de câteva decenii fără să se teamă că s-ar putea termina.

„Nu sunt bani” este una dintre acele propoziții care par să închidă o discuție tocmai pentru că ascund jumătate din ea. Bani nu sunt niciodată pentru toate. Se găsesc însă, aproape întotdeauna, pentru ceea ce statul consideră cu adevărat important. Avem instituții peste instituții, oameni în uniformă și controlori în civil, funcții a căror necesitate s-a pierdut undeva între organigramă și statul de plată, structuri pe care nimeni nu mai îndrăznește să le întrebe la ce folosesc. Toate acestea își găsesc, într-un fel sau altul, locul în buget. Profesorului, în schimb, îi explicăm solemn limitele lui. Poate că problema nu este, așadar, numai câți bani are statul. Este și ordinea în care alege să-i cheltuiască.

Vin dintr-o familie de pedagogi și știu ce înseamnă să crești într-o casă în care două salarii de profesor trebuiau să ajungă pentru trei copii. Problema aceasta a intrat, așadar, în viața mea cu mult înainte de a afla ce este un buget public și de a descoperi savantele explicații despre cât își poate sau nu își poate permite statul.

Mai târziu, viața m-a așezat și de cealaltă parte a catedrei. Am devenit jurist, dar n-am părăsit niciodată cu totul învățământul. Aproape un deceniu am predat drept constituțional la USM; am avut chiar emoția de a ține un curs de drept constituțional european la alma mater, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, și am participat, de-a lungul anilor, în zeci de universități și programe de formare din Ucraina și Asia Centrală. Dreptul a devenit profesia mea, iar catedra a rămas locul în care m-am întors, din când în când, la una dintre bucuriile ei cele mai simple: să dai mai departe ceea ce ai avut norocul să înveți.

Cehov spunea că medicina îi era soția legitimă, iar literatura – amanta. Păstrând toate proporțiile, am avut și eu parte de o asemenea dublă fidelitate: dreptului i-am rămas fidel prin profesie, catedrei prin plăcere.

Plăcerea nu era însă neapărat împărtășită și de contabilitate. La un moment dat, primeam pentru cursurile de la USM aproximativ 1500 de lei pe lună. Nu-mi amintesc să fi făcut cineva grevă. Probabil că nimănui nu-i trecuse așa ceva prin cap.

Ca mulți dintre cei care predau în universitățile noastre, consideram că există lucruri pe care le faci nu pentru că sunt rentabile, ci pentru că, într-un fel greu de explicat contabilității, trebuie făcute. Predai pentru că îți place materia, pentru că îți plac studenții, pentru că ai sentimentul, poate puțin naiv, că ceea ce știi trebuie transmis mai departe.

Privind în urmă, îmi dau seama că există și o capcană în această frumoasă poveste despre vocație. Ceea ce pentru profesor este devotament poate deveni, pentru stat, o comoditate. Statul se obișnuiește repede cu oamenii dispuși să facă din convingere ceea ce el nu este dispus să plătească pe măsură. Vocația are, din acest punct de vedere, un mare avantaj bugetar: e ieftină. Nu cere indexare, nu mărește deficitul și poate fi invocată ori de câte ori vine vorba despre bani.

Problema începe atunci când statul transformă vocația profesorului într-un substitut pentru plata decentă a muncii sale. După ani în care i-ai cerut să compenseze prin devotament ceea ce lipsea din salariu, e greu să-i explici doct că revendicările lui sunt exagerate.

Nu sunt.

Un profesor trebuie plătit decent. Nu doar cu elogii, diplome aniversare, felicitări de Ziua Profesorului sau discursuri despre «misiunea nobilă a dascălului». Cu bani. Respectul care refuză sistematic să capete și expresie materială riscă, după o vreme, să semene suspect de mult cu ipocrizia.

De aceea, revendicarea profesorilor nu mi se pare nici excesivă, nici nerezonabilă. Au dreptate să ceară mai mult, iar statul are obligația să găsească nu doar cuvintele, ci și banii care să confirme că educația este, într-adevăr, o prioritate. Într-o țară în care ne-am obișnuit cu eufemismul aproape tandru al „salariilor nesimțite”, îmi vine greu să cred că tocmai pentru salariile profesorilor nu se mai pot găsi bani.

Numai că a plăti mai bine profesorul înseamnă a lua în serios nu doar salariul lui, ci și profesia lui. Iar profesia aceasta se exercită astăzi într-o lume radical diferită de cea pentru care a fost construită școala noastră.

Deseori avem prostul obicei de a discuta despre educație ca și cum timpul s-ar fi oprit. Dar Moldova s-a schimbat: economia, demografia, familia, satul, universitatea. Sute de mii de moldoveni au cunoscut, prin emigrare, alte societăți și alte școli, iar copiii noștri trăiesc deja într-o lume foarte diferită de aceea în care am învățat noi.

S-a schimbat mai ales raportul cu informația. Elevul care altădată depindea de profesor, manual și bibliotecă poartă astăzi în buzunar accesul instantaneu la aproape orice informație. Iar inteligența artificială împinge schimbarea și mai departe, punând sub semnul întrebării unele dintre funcțiile tradiționale ale școlii.

Profesorul nu mai poate fi doar omul care știe și povestește celui care nu știe. În mod paradoxal, asta nu-l face mai puțin important.

Îl face și mai important.

Pentru că, într-o lume în care informația devine aproape gratuită, tocmai lucrurile pe care internetul nu ni le poate garanta devin rare: discernământul, capacitatea de a deosebi adevărul de minciună, disciplina intelectuală, gândirea critică, deprinderea de a pune întrebarea potrivită și, în cele din urmă, capacitatea de a construi o judecată proprie.

Iar toate acestea, deocamdată, nu se descarcă de pe internet. Se învață. Și cineva trebuie să le formeze.

Schimbarea Moldovei mai are o dimensiune, mult mai prozaică: demografia. Nu putem pretinde că o rețea școlară construită pentru o Moldovă cu mult mai mulți copii poate rămâne neschimbată. A apăra profesorul nu înseamnă a conserva fiecare clădire și fiecare structură administrativă. Uneori, banii cheltuiți pentru a păstra structurile trecutului sunt tocmai banii care ne lipsesc pentru profesorii școlii de mâine.

Revalorizarea profesorului și modernizarea școlii nu pot fi despărțite. Franța a ajuns la aceeași concluzie la sfârșitul anilor 1980, când profesorii reclamau pierderea puterii de cumpărare, degradarea condițiilor de muncă și scăderea prestigiului profesiei. Ministrul Educației, Lionel Jospin, a recunoscut problema și a lansat ceea ce francezii au numit revalorisation du métier d’enseignant – revalorizarea profesiei didactice.

Nu era vorba doar despre salarii. Franța descoperea că o profesie lăsată prea mult timp să se degradeze nu poate fi reparată printr-o simplă rectificare bugetară. Salariul, prestigiul, recrutarea, formarea și însăși capacitatea școlii de a ține pasul cu societatea făceau parte din aceeași problemă.

Revalorizarea nu se termină, așadar, la salariu. Începe cu el. Nu avem nevoie de o școală de ieri ceva mai bine finanțată, ci de un profesor revalorizat pentru școala de mâine.

Pentru Moldova, lecția este poate și mai simplă. Profesorii trebuie plătiți mai bine nu doar fiindcă este nedrept ca un om cu studii și o asemenea responsabilitate să trăiască la limita facturilor. Există și un argument mai rece: un stat care plătește prost profesorul selectează, în timp, cine va mai dori să devină profesor.

Vor exista întotdeauna oameni care vor intra în școală din vocație. I-am avut și îi avem. Dar niciun sistem serios nu poate fi construit pe sacrificiul permanent al celor mai conștiincioși membri ai săi. Dacă un absolvent foarte bun poate câștiga de câteva ori mai mult în altă parte, statul nu poate conta la nesfârșit pe faptul că el va alege catedra din patriotism. Vocația nu poate figura în buget ca formă de cofinanțare a educației.

Dacă Moldova decide – și cred că trebuie să decidă – să investească substanțial mai mult în profesor, trebuie să aibă curajul unei discuții la fel de serioase despre profesia însăși. Nu ca într-un troc: vă majorăm salariile, iar în schimb vă cerem să vă schimbați. Există însă, dincolo de salariu, și o obligație a profesiei față de societate: aceea de a se schimba odată cu lumea pentru care îi pregătește pe copii.

Nu putem cere profesorului să trăiască din salariile trecutului. Dar nici profesorul nu poate preda la nesfârșit cu metodele, reflexele și instrumentele trecutului. O profesie care cere, pe bună dreptate, să fie revalorizată trebuie să aibă și exigența propriei reînnoiri.

Profesorului trebuie să-i putem cere mult tocmai pentru că suntem gata să-i oferim mult. Asta înseamnă formare continuă reală, nu formală; folosirea noilor tehnologii, nu ignorarea lor; libertate și autonomie profesională, dar și disponibilitatea de a-ți revizui metodele. Un conspect folosit conștiincios douăzeci de ani rămâne, totuși, un conspect vechi de douăzeci de ani.

Salariul profesorului este, până la urmă, și o declarație despre viitor.

Am urmărit atent discuția premierului Vasile Tofan cu pedagogii. Am avut impresia că dialogul a rămas aproape exclusiv în registrul cifrelor: cu cât pot fi majorate salariile, cât permite bugetul, cât mai cere ministrul Perciun. La un moment dat, premierul a spus că, dintre toți miniștrii Educației din istoria Moldovei pe care i-a cunoscut, Dan Perciun a luptat cel mai mult pentru salariile profesorilor.

Nu contest aprecierea. Nu știu doar câți dintre miniștrii Educației din istoria Moldovei au avut prilejul să-i ceară domnului Tofan, în calitate de premier, bani pentru salariile profesorilor. Presupun că suficienți pentru o asemenea comparație.

Poate că profesorii așteptau de la premier și o altfel de conversație. Poate nu în stradă și nu neapărat la microfon, ci într-una dintre sălile Guvernului, unde să fie ascultați și dincolo de revendicarea salarială. Poate că dintr-o asemenea discuție s-ar fi născut și întrebarea inversă, pe care bugetele o formulează mai rar: cât ne costă să nu plătim profesorul?

Costul acesta nu apare neapărat într-un tabel al Ministerului Finanțelor. Îl vedem peste zece sau douăzeci de ani: în profesorii buni care părăsesc școala și în absolvenții buni care nici nu se mai gândesc să intre în ea. Îl vedem în distanța dintre școala bună și școala slabă, în copiii ale căror șanse depind încă prea mult de familia în care s-au născut. Îl vedem, mai târziu, într-o societate căreia îi vine tot mai greu să deosebească argumentul de manipulare și informația de propagandă.

În cele din urmă, calitatea școlii se întoarce în calitatea statului. Democrația are nevoie de un anumit tip de cetățean: capabil să citească, să compare, să se îndoiască, să argumenteze și să judece cu propria minte. Iar înainte de a ajunge la urna de vot, acest cetățean trece printr-o sală de clasă.

Am urmărit și comentariile „nesimțite” – dacă tot am consacrat termenul în vocabularul public – ale celor convinși că pedagogii ar fi fost „mânați ca oile” la protest de obscure interese politice. Formula nu-mi aparține – am împrumutat-o de la un influent comentator din mediul online, deloc ostil actualei puteri. De la aceeași înălțime a certitudinilor venea și întrebarea: „Dar ăștia ce mai vor? La ce salarii le-au dat…”

Ba au ce să mai vrea. Profesorii au dreptate să ceară mai mult. Se poate negocia cuantumul, se poate discuta calendarul, se pot invoca limitele bugetului. Nu cred însă că mai poate fi negociată ideea fundamentală că profesorul trebuie readus în centrul priorităților statului.

Ar fi însă păcat ca această criză să se încheie doar cu o majorare salarială și, odată stins protestul, cu întoarcerea tuturor la vechile probleme. Revalorizarea profesiei înseamnă mai mult decât simpla majorare a salariului.

Înseamnă, desigur, bani. Dar înseamnă și prestigiu, exigență, selecție, libertate profesională, responsabilitate și calitate. Înseamnă, mai ales, să facem profesia suficient de atractivă încât un tânăr foarte bun să poată spune, fără sentimentul că prin această alegere își sacrifică propriul viitor: vreau să devin profesor.

Profesorii moldoveni nu cer prea mult. Poate că adevărata problemă este alta: vreme de treizeci de ani, ne-am obișnuit să le dăm prea puțin, mirându-ne apoi că școala nu poate face imposibilul.

Alexandru Tănase

politik

URMĂREȘTE POLITIK.MD PE

Postări asemănatoare

Lecția unei guvernări ratate

Independența justiției și lecția Sarkozy

MORTAL COMBAT între Sandu și Drăgălin – efectele unei rivalități...

CINE VA PLĂTI FACTURA POLITICĂ PENTRU ZÂMBETUL BATJOCORITOR AL DOMNULUI...

Maia Sandu președinte din primul tur, sau nu

Premiul „Timișoara pentru valori Europene” și capra vecinului