Dacă era proiectul său de suflet, Băsescu şi experţii săi în politică externă de la Cotroceni recunoşteau existenţa statului moldovenesc şi, implicit, a frontierei şi nu le dădeau moldovenilor cetăţenie română la negru. Nerecunoscînd frontiera, regimul Băsescu a ţinut Moldova pe loc, întărind dictatura boierească a lui Voronin, care n-a scăpat nici un prilej de a acuza „conducerea la vîrf a României“ de acţiuni tendenţioase şi inoportune faţă de Republica Moldova, care promovează un „românism fundamentalist şi agresiv, ce alimentează separatismul transnistrean“.
Cine a pierdut din afacerea asta? Ambele state româneşti. Moldova a irosit opt ani, alegînd jegul de partid comunist, care a ţinut-o în mizerie şi întuneric, iar România şi-a pierdut bruma de credit pe care îl mai avea în cancelariile europene, scoţînd pe bandă prizonieri din închisoarea moldovenească, pe care îi echipează cu paşapoarte româneşti şi îi lansează în UE, după ce tot ea a contribuit la înălţarea acestei închisori.
Mai bine se ocupa România de problemele ţiganilor, nu de cele ale moldovenilor, dacă voia să pară un stat serios, nu unul troglodit. Oricum, e tardiv să spui că semnarea tratatului va descuraja afirmaţiile comuniştilor lui Voronin, cu privire la agenda iredentistă a României, aşa cum speră şeful Externelor, Baconschi. Problemele Moldovei sînt mai complexe decît par şi nu se rezumă doar la moştenirea Voronin, iar semnarea tratatului nu este suficientă pentru ca România să adere la spaţiul Schengen. Părerea unor tuşieri este că avantajele şmecherilor din Poliţia de Frontieră, în materie de ţigări de contrabandă care vin din Moldova, sînt infinit mai mari decît aderarea la spaţiul Schengen, care ar duce la pierderea masivă a acestora. Capisci, fratelli?