De câteva săptămâni facem pasiune pentru dreptate, pentru curăţire interioară, pentru iertări şi pentru multe alte lucruri pe care le considerăm necesare. Am urmărit cum zeci de oameni fac cozi la biserică, spunând rugăciuni, îngenunchind pe balustrade. Completăm în fiecare an formulare de sănătate, de dorinţe pentru cei vii şi morţi, pentru luminare de minţi şi nici nu ne dăm seama că acestea toate se întâmplă doar de dragul celuia pe care îl vrem mereu aproape, lângă noi, iar câte odată chiar să ne ţină în braţe. E vorba de Dumnezeu. Mi-am dat seama că în fiecare trăieşte un gând al lui ceea ce înseamnă că Dumnezeu este partea noastră care nu vrea să moară.
Zilele acestea am răscolit o carte în care am găsit o nouă formulă de viaţă şi care nu-mi aduce liniştea pe care am crezut că o am bătută în cuie. Am descoperit gândurile lui Kryon, care ne vorbeşte despre purificarea minţii şi despre care spune că este una preistorică ce se bazează pe octave ce se depăşesc cu timpul. M-am gândit la un moment dat ce evoluţie poate face omul dacă gândeşte la fel ca el.
Am înţeles că oamenii vin pe acest pământ să ia o lecţie, cea pe care n-o pot trece în sferele superioare ale Universului, că viaţa adevărată este acolo unde energiile se unesc în ultraviolet şi fericirea nu are margini. Oare să fie această lecţie cearta vecinului pentru că a parcat maşina în locul altui vecin? Am selectat pasaje în care se descrie munca celor care nu se văd, dar care se învârtesc în jurul unui om şi pentru care se luptă o multitudine de energii spre a-i da de înţeles calea dreaptă, ceea ce numim noi-intuiţia. M-a mirat că noi trăim la moment într-un spaţiu bazat pe karmă, (noţiune care desemnează o lege universală în virtutea căreia soarta oamenilor ar fi determinată de acţiunile lor din încarnările anterioare).
Am fugit mai târziu în filozofia yogină să-mi purific mintea şi fizicul. M-am baricadat cu ceva timp ca să pot medita la încetarea tuturor gândurilor, doar asta este ideea supremă a sistemului Yoga. Am vrut o linişte albă. Dar m-am speriat şi am început să-l caut... pe cine credeţi? Pe Dumnezeu. De fapt, El a fost mereu cu mine şi mi-a arătat în zilele acestea că adevărul nu stă undeva în univers, pe pavajul unor planete, sau chiar pe poliţa de sus al cerului, ci stă chiar în noi. Mi-am aşezat mâinile pe genunchi şi am început să spun ceea ce nu i-am spus până acum: Încerc Doamne!
Încerc, Doamne, să fiu bună,
să fiu albă, să fiu lume
să fiu toată cum vei spune,
cum ar fi să-ţi cânt pe strune
Încerc, Doamne, să fiu peşte,
să mă plec, să te ascult
cum ar fi să stau pe scaun
cu mâinile pe genunchi.
Încerc, Doamne, să fiu dulce
acel fagure de vară
tatuat peste măsură
doar pe gură.
Încerc, Doamne, să fiu soare
să fiu spicul plin de pâine
de lumină ce nu moare
să fiu roada cea de mâine.
Tot la tine mă rog, Doamne
să mă ţii lângă vedenii
să-mi îndrepte visul nopţii
peste ziua învierii
să nu stau prea mult la poartă
 să nu strig peste măsură
chiar de am ceva păcate
n-aş dori să mi le fure.
Aş porni pe spini sa nărui
Tot ce am mai bun la mine
Să nu crezi că pot să strădui
A veni să cer la tine
Încerc, Doamne să fiu eul
Care pleacă către tine
Nu spre binele din raiul
Care l-am visat cu mine
Încerc Doamne!

URMĂREȘTE POLITIK.MD PE