Case având acoperişuri asemănătoare cu nişte mici peluze pot părea ciudate în vremurile moderne pe care le trăim, dar, până spre finele secolului al XIX-lea, acoperişurile cu vegetaţie pe ele erau cele mai întâlnite în Norvegia rurală.
În zilele noastre, asemenea case locuite sunt foarte rare, deoarece guvernul norvegian le-a transformat pe majoritatea în exponate de tip muzeu.
Deşi arată ca şi cum cineva ar fi aruncat nişte pământ pe casă şi a sperat să plouă, procesul creării unui acoperiş cu iarbă adecvat era un pic mai complex de atât. Este greu de ghicit, după denumire, dar materia primă a acoperământului viu era, de fapt, scoarţa de mesteacăn.
Aceasta este dură, impermeabilă, uşor de decojit de pe trunchi şi, cel mai important, gratuită şi abundentă pe tot întinsul Norvegiei. Aşadar, scoarţa era aplicată pe acoperişul casei şi imediat acoperită cu straturi multiple de sol pentru a nu se mişca.
Grosimea stratului era crucială. Dacă acesta era mai subţire de 15 cm, nu avea să treacă cu bine de vară, iar dacă depăşea 20 cm în grosime, devenea excedentar, iar greutatea lui risca să rupă acoperişul.
Masa aproximativă a materialului de pe o casă era de 50 de kilograme pe metru patrat, dar, în urma unor ploi abundente, putea ajunge chiar şi la 80 de kilograme pe metru pătrat.
Amestecul de scoarţă de mesteacan, acoperită cu pământ şi iarbă, oferea mai mult decât un acoperiş cu aspect deosebit, în perfectă armonie cu verdele nemărginit ce înconjura caminul, şi oferea o izolaţie extrem de eficientă, precum şi protecţie împotriva vijeliilor şi a îngheţului.

URMĂREȘTE POLITIK.MD PE