De ce iubim durerea? De ce ne facem duruţi? Ni-i dragă suferinţa, iubim tot ce se doare? Adesea tragem perdeaua peste vis şi suspinăm fără să ne dăm seama că n-are rost o lacrimă să plângă atunci când din iubire doar umbra ne-a rămas. De ce iubim cu disperare?
Rupem valize pline de amintiri şi mai băgăm în buzunare zdrenţe de chenare care am crezut că în ele am bătut fericirea. Mai stai nopţile şi desenezi castele de iubire ca până dimineaţa să le vinzi la preţ redus, iar ceea ce nu s-a vândut să le nărui în miezul zilei şi nici să-ţi pară rău că ai construit cu atâta lux un geam gotic sau un pat cristat cu inimioare. Doar spre seară revii la pragul necălcat de tine şi faci arhitectura din nou, însă noaptea e prea mică pentru a defini un mare lucru până când zorii te prind şi din nou nărui orice urmă de vis.
Dragostea ne mai ia pe sus şi apoi ne loveşte de pietre, iar noi nici pe departe nu gândim că ar trebui să-i dăm şi ei o palmă peste faţa neruşinată. De dragul ei naştem plozii, care tot peste noi cade povara ridicării lor. Şi nu pot înţelege de ce atunci când genunchii ţi se dărâmă la pământ, lumea e avidă de a-ţi da cu piciorul şi mai tare. Groapa e adâncă şi e grea. Am citit zilele acestea cât de săritoare sunt femeile la durerea unei mame care tot din dragoste a născut cei şase copii şi capac la toate fructele suferinţei a mai trăit un accident tâmp, care a lovit-o şi mai tare. N-are rost să mă desfac în cuburi de ocară, dar tot noi suntem cei care cerem de la Domnul îndurare.
Să vă mai spun ceva. Am trăit acum câteva zile un subiect de poveste a unei fete care a mers către Domnul pentru a-şi plânge soarta şi a cere o viaţă mai bună, ca până la urmă tot el, cel care aduce în faţa noastră cuvântul Celui de Sus, să se îndrăgostească foc de ea. A îngenuncheat în faţa fetei multe zile şi nopţi, cerându-i iertare pentru neastâmpăratul său suflet, dar nici până astăzi nu-l poate ogoi. Nu ştiu cu ce se va termina această poveste, dar mi-am dat seama de un lucru cert: Dragostea când vine nu alege omul. Mi-a plăcut tot ce mi-a povestit. Am lăcrimat la versurile pe care bietul călugăr îi trimitea în fiecare zi după ore de rugăciuni şi ca de fiecare dată îi scria „Dumnezeu poate va găsi şi pentru noi un pat în viaţa asta şi doar atunci nu ne vom despărţi niciodată”. Doare. Prea tare doare.
Dar mai sunt femei care iubesc doar că le este frică să-şi piardă stâlpii peste care se proptesc cu treabă şi fără treabă. Le este dragă că sunt însoţite de câte un brad ce fac doar ghimpi şi nici de cum flori de tei. Se târăsc rănite şi fac cărări de sânge doar de dragul pantofilor de marcă Gucci, or li se mai aruncă de ochii lumii câte o mătură de flori şi atunci de două ori pe an: la 8 Martie şi în ziua naşterii lor.
Eu nu spun vino şi nu chem pe nimeni. Eu vă întreb de ce iubiţi când doare? De ce sunteţi răniţi când nu vă taie? De ce atunci când ochii nu se-nchid voi aşteptaţi? Un sărut nu înseamnă că vi-i dor, o noapte nestinsă nu e o despărţire. Trăiţi cu barba pe piept şi vă mucegăiţi voi, cei care iubiţi, şi spuneţi că fără ea sau el nu puteţi trăi. Nu are rost să vă risipiţi în ambiţii absurde, nu are rost să faceţi negocieri cu Domnul. El vă sfătuie să mergeţi pe drumul care l-aţi ales doar în mare ascultare de sine şi de cel care vă este alături. Însă voi tot nu-l ascultaţi şi alegeţi dragostea suferindă. De ce oare?
Sunt sigură că Eva n-a iubit din suferinţă. Eva l-a găsit pe Adam în mărul fără de păcate. N-am admirat şerpii niciodată. Poate de asta nici nu vreau să cred că dragostea aduce doar durere. Atunci, dezbrăcaţi hainele de lacrimi şi iubiţi tot ce se iubeşte. De când nu mai mănânc mere, viaţa mea s-a schimbat. E toamnă. Poamele s-au copt. Mai sunt şi alte fructe, doar alungaţi cobrele. Câte odată ele muşcă... Baftă!