Pe Nicolae Martâniuc şi Ion Cucu îi leagă o prietenie de peste 30 de ani. Amiciţia lor nu s-a iscat pe imaşurile de pe malul Răutului unde păşteau animalele, nici pe uliţele satului Corlăteni din raionul Râşcani. Cei doi nici măcar nu au învăţat la aceeaşi şcoală. Prietenia lor s-a legat la 6 iulie 1949 în vagonul numărul 6 din cele 77 care au dus peste o mie de locuitori ai satelor din Bălţi în Siberia de gheaţă şi în pustiul kazah.„Eram 72 de suflete într-un vagon”
I-am găsit depănând amintiri în casă la Nicolae şi Olga Martâniuc. Deşi au trecut 60 de ani de la ziua în care au fost marcaţi pe viaţă ca „duşmani ai poporului”, zăpuşeala din vagoane, strigătele de groază ale celor ridicaţi, huruitul roţilor de tren le stăruie şi acum în minte. „Parcă a fost ieri şi era o căldură infernală, ca acum. Tata s-a ascuns în poamă şi dacă a văzut că pe mama şi pe noi, copiii ne-au ridicat, s-a predat şi el” începe să povestească Ion Cucu. La cei opt ani ai săi nu putea înţelege de ce sutele de oameni adunaţi în gara feroviară de la Bălţi plângeau. Nu-şi putea da seama de ce în loc să meargă la prăşit aşteaptă ca trenul să pornească într-o direcţie necunoscută. A înţeles mai târziu, în cei zece ani petrecuţi în gerul taigalei siberiene.
„Eram 72 de suflete într-un vagon”, îşi aminteşte Nicolae Martâniuc. „Răcnetele au ţinut până dimineaţă. Am mers trei săptămâni cu trenul. Ne-au dus prin locuri necunoscute ca să nu afle toată lumea ce au făcut cu noi. Ne ţineau cu uşile închise, cu gratii şi nu aveam aer. Mureau oamenii în vagon şi erau îngropaţi în fugă în câmp. Le săpau o groapă, puneau două beţe în cruce alături şi gata. Când am coborât după trei săptămâni, oamenii erau galbeni, bolnavi şi se rugau se moară. Noi nu înţelegeam ce se întâmplă, eram copii”.
„În tren ne era foarte cald, ne era sete şi nici mâncare nu am reuşit să luăm cu noi. Când opreau trenul, ne lăsau să mergem la veceu pe câmp deschis ca să ne vadă şi să ne poată prinde”, intervine Ion Cucu. Aici amândoi povestitorii au tăcut şi preţ de câteva momente aveau privirile pierdute de parcă vedeau cum au fost „descărcaţi” din vagoanele în care se transportau animalele, după trei săptămâni chinuitoare.
300 grame de pâine pentru 7 oameni
„Ne-au cazat într-un sătuc mic din taiga. Oamenii de acolo nu aveau nici lumină, nici apă, iar casele erau construite din lemn şi erau pline de ploşniţe. Noaptea ne era frică să adormim după ce stingeau opaiţul. Primul an am dus foame. Nu ştiu cum am supravieţuit”, reia povestirea Ion Cucu. „Noi le-am adus civilizaţia în sat. Am inventat o mică staţie electrică şi tot sătucul s-a conectat. Apă tot nu era. Aduceau de la un lac de unde se adăpau şi animalele. Tata a săpat o fântână şi tot satul venea să ia apă de la noi. Era un sătuc împrăştiat prin păduri, cu vreo 20-30 case. Am făcut case de lemn unse cu baligă şi lut. I-am învăţat şi pe ei să le facă la fel. Ne-au mulţumit pentru asta”.
Imediat cum au ajuns, „colacii”, aşa cum erau numiţi deportaţii, au fost obligaţi să muncească în pădurile din taiga. Bărbaţi, femei sau copii, cu toţii munceau din zori până în noapte, pe ger, cu hainele ude, tăiau copaci sau îngrijeau animalele din ferme şi primeau în schimb câte 300 grame de pâine. „Am lucrat foarte mult ca să nu murim de foame. Mama stătea toată ziua în rând la mâncare. Pe urmă mergea câte 3 km pe jos ca să ne aducă porţia de pâine. 300 grame de pâine pentru 7 oameni. Îi îngheţau hainele pe dânsa şi din asta i s-a tras şi moartea, de la răceală”, îmi povesteşte Nicolae Martâniuc în timp ce îmi arată fotografii din Siberia.
„Dar nouă ne dădeau câte un cartof copt la şcoală. Ne era frig şi foame şi ne era tare greu că nu ştiam limba rusă”, spune cu tristeţe Ion Cucu.
„Tu ai avut noroc. Te-au lăsat să înveţi. Eu am rămas doar cu cele patru clase făcute în sat. Nu m-au lăsat să învăţ. Muream de foame dacă nu lucram. Am scos clei de pe copaci şi pe urmă, de acolo m-au luat şi la armată. 17 ani am stat în Siberia”, îşi completează Nicolae Martâniuc prietenul.
Fugari în satul lor
Pe lângă foamea şi frigul îndurat, un alt moment care i-a terorizat, mai ales pe copii, a fost impunerea limbii ruse. Cu autorităţile era obligatoriu să vorbească doar în limba rusă, o limbă străină pentru ei. Autorităţile locale, precum şi băştinaşii, îi tratau cu ură, numindu-i „duşmani ai poporului”. Copiii celor deportaţi, erau adesea bătuţi, înjuraţi şi înjosiţi de către ceilalţi copii, fiind numiţi „fii de culaci”.
Întorşi acasă, după moartea lui Stalin, cei care au supravieţuit foamei şi frigului din Siberia, au continuat să trăiască acel calvar de „duşmani ai poporului” şi să suporte umilinţele la care erau supuşi copiii de chiaburi.
„Când ne-am întors casa noastră era luată, au făcut punct medical acolo. După mai mult timp ne-au dat voie să trăim în bucătăria de vară a bunelului care avea casă în aceeaşi ogradă cu noi. Nu mi-am putut continua studiile şi eram izgoniţi de peste tot. Trebuia să purtăm cu noi acest secret şi să ascundem că am fost deportaţi. Abia când am crescut mai mare am înţeles de ce ne-au ridicat. Tata avea o maşină de bătut grâul, dar a fost în Armata Română. De asta şi l-au numit colac şi l-au ridicat”, explică Nicolae Martâniuc.
Deşi printr-o hotărâre din octombrie 1956 privind eliberarea din locul de represiune era prevăzută restituirea bunurilor confiscate anterior, familia Cucu, la fel ca şi multe altele, a fost nevoită să îşi construiască, cu forţe proprii, o altă casă.
„Când ne-am întors nu ne-au dat voie să intrăm în casă. Am trăit ca fugarii prin Bălţi. Am stat în chirie la nişte oameni nevoiaşi. Pe urmă tata a cumpărat cu 500 de ruble o bucată de pământ şi am ridicat o casă pentru sora mai mare. Mai târziu am construit şi pentru noi o casă. Ne-au dus acolo ca să ne sperie. Că lumea nu vroia să intre în colhoz. Pe tata de două ori l-au dus în Siberia. Nu ne-au întors casa, nimic din ce ne-au luat. M-am adresat de atâtea ori şi nu mi-au dat nimic. Au spus că n-au bani”, povesteşte Ion Cucu cu voce stinsă.
„Noi cu ce-am greşit?”
Până în 1989, foştii deportaţi, aşa-numiţii «culaci», continuau să fie consideraţi de către autorităţile sovietice «duşmani ai poporului». Abia în 1989 aceştia au fost recunoscuţi drept victime ale represiunilor politice. „Abia după obţinerea independenţei am putut vorbi deschis despre ce am avut de tras în Siberia”, mai spune Ion Cucu.
La 60 de ani de la acea noapte toridă de vară, cei doi încă se mai întreabă de ce au suferit fără vină? Şi se roagă ca nepoţii lor să nu treacă prin chinurile trăite de copii şi maturi deopotrivă. „Eu le povestesc nepoţilor prin ce am trecut pentru că tot mai puţini rămânem în viaţă şi nu vrem să luăm cu noi aceste amintiri de coşmar. Pentru că dacă vor fi date uitării, se va uita şi istoria noastră”, îmi spune Nicolae Martâniuc.
La plecare i-am lăsat pe cei doi parcă mai bătrâni decât erau, cu capurile plecate şi ochii înlăcrimaţi. Poveştile lor sunt doar două dintre cele peste 40 de mii ale oamenilor care au cunoscut suferinţa exilului fără a-şi înţelege vina.
Postări asemănatoare
Aprobarea bugetului Capitalei în suspans – Consilierii municipali din nou...
S-a scumpit apa la Bălți – Noile tarife aprobate de...
Marșurile și propaganda LGBT interzise în municipiului Chişinău – Reacția comunității...
Peste 18 milioane de lei achitate nejustificat la executarea bugetului...
Președintele CSM confirmă – Domnica Manole va primi un milion...
Moldova consemnează Ziua Internațională a Familiei – În țară vor avea...
Caută
Urmărește-ne
Arhivă
Scandal la prezidențiale – George Simion acuză Chișinăul de fraudarea...
mai 16, 2025
Expert – Moldova la cel mai scăzut nivel de producție...
mai 16, 2025
Aprobarea bugetului Capitalei în suspans – Consilierii municipali din nou...
mai 16, 2025
POLITICO – Anularea alegerilor prezidențiale din 2024, unul dintre motivele...
mai 16, 2025
Serviciul de Informații și Securitate are un nou șef adjunct...
mai 16, 2025
Prognoze sumbre pentru comerțul moldovenesc – Slusari: „Cifrele nu pot...
mai 16, 2025
