Kafka la Eurovisionul moldovenesc

Ca în fiecare an, Eurovisionul a fost prezentat oficial drept un festival al muzicii și al paietelor europene, dar, ca de obicei, s-a dovedit a fi și un mic congres continental al frustrărilor geopolitice. De multă vreme concursul nu mai este doar scena pe care s-au lansat ABBA, Julio Iglesias sau Céline Dion, ci un soi de hartă sentimentală și nevrotică a Europei, unde statele își distribuie puncte cu aceeași sinceritate cu care își distribuie zâmbete la summituri.

Eurovisionul funcționează după o logică pe care nimeni nu o recunoaște oficial, dar pe care toată lumea o cunoaște. Vecinii votează vecinii, aliații se susțin reciproc, iar antipatiile istorice răzbat prin coregrafii și televoting cu mai multă sinceritate decât prin discursurile diplomaților. În definitiv, concursul spune adesea mai multe despre anxietățile și alianțele Europei decât despre muzică.

În acest context, cele trei puncte acordate de juriul Republicii Moldova României – și niciunul Ucrainei – nu aveau cum să nu declanșeze mici seisme emoționale în micul ecosistem isteric al Facebook-ului moldovenesc. Până aici, nimic anormal. Balcanii digitali funcționează după reguli simple: câteva puncte la Eurovision pot provoca reacții mai pasionale decât o dezbatere despre valorile statului de drept, democrație sau Constituție.

Problema începe însă în momentul în care un vot al unui juriu muzical este tratat ca un referendum geopolitic și ca metodă științifică de măsurare a iubirii dintre popoare. Să deduci din punctajul unui juriu relația moldovenilor cu românii sau ucrainenii este cam același tip de logică prin care astrologia încearcă să explice politica externă.

Din acest motiv, toate izbucnirile isterice și micile deliruri patriotarde de pe rețelele sociale despre cum „moldovenii le-au tras-o românilor și ucrainenilor” nu sunt decât provocări de doi bani – mult zgomot provincial ambalat în retorică pseudo-geopolitică.

În realitate, dacă există vreun barometru autentic al emoțiilor colective, acela este votul publicului, nu cel al juriilor. Publicul votează instinctiv, epidermic, tribal chiar – după simpatie, emoție, ritm, afinitate culturală sau pur și simplu după starea de moment. Juriile, dimpotrivă, încearcă măcar teoretic să mimeze criterii profesionale.

Nu am nici cea mai mică intenție să mă lansez în sofisticate analize muzicale. Trebuie să admit, cu suficientă modestie, că sunt un consumator absolut obișnuit de muzică, fără pretenții de expertiză.

Anul acesta, mie personal cea mai reușită piesă mi s-a părut cea a lui Noam Bettan. Numai că Eurovisionul nu se desfășoară niciodată într-un vid politic și moral. Pe fundalul războiului din Gaza și al isteriei ideologice care traversează astăzi o parte a stângii occidentale – unde antisionismul începe tot mai des să semene suspect de mult cu antisemitismul clasic – participarea Israelului a devenit inevitabil un nou detonator simbolic. Concursul s-a transformat rapid într-un câmp de bătălie identitar, cu proteste de stradă, indignări ritualice și lecții morale livrate cu acea solemnitate agresivă specifică Europei contemporane.

Ca simplu diletant, trebuie să recunosc că nu prea am „gustat” – eufemistic vorbind – piesa lui Satoshi, „Viva Moldova”. Această „bangarangă” de expresii – „Welcome to Moldova”, „Moldova on duty”, „Aloha”, „Adio Vida Loca”, „Maria Mirabela” – mi-a lăsat impresia unui colaj construit mai degrabă după logica unui scroll pe TikTok decât după cea a unei compoziții coerente. Și spun asta în condițiile în care înțeleg atât limba engleză, cât și cea spaniolă.

Cu toate acestea, ar fi nedrept să ignor ceea ce piesa are incontestabil valoros. Ritmul este excelent, cu o energie scenică autentică și contagioasă. De altfel, am urmărit cu reală plăcere și interviurile oferite de interpretul moldovean, remarcând nu doar engleza sa foarte bună, ci și naturalețea și inteligența cu care a comunicat cu presa internațională. În fond, gusturile muzicale rămân inevitabil subiective, iar reacțiile publicului nu pot fi standardizate prin criterii absolute.

Există însă un domeniu pe care îl înțeleg ceva mai bine decât coregrafiile și tonalitățile: sistemele, mecanismele și statisticile. Iar cifrele au avantajul că spun uneori mai mult adevăr decât toate izbucnirile patriotarde de pe Facebook.

Dacă privim distribuția voturilor dintre public și jurii pe pagina oficială Eurovision, observăm un fenomen relativ constant la nivel european: juriile punctează aproape peste tot mult mai rezervat decât publicul. România, de exemplu, a primit 232 de puncte din partea televotanților, dar doar 64 din partea juriilor naționale – adică aproximativ 27,6% din scorul popular. Republica Moldova a avut o discrepanță și mai mare: 183 de puncte din partea publicului și doar 43 din partea juriilor, ceea ce reprezintă aproximativ 23,5% din votul televotanților.

Cu alte cuvinte, dacă ar fi să urmăm logica istericilor de serviciu de pe Facebook, ar trebui să concluzionăm că aproape întreaga Europă suferă simultan de românofobie, moldofobie și alte patologii geopolitice inventate peste noapte.

În realitate, explicația este mult mai banală și infinit mai puțin spectaculoasă. Juriile încearcă să judece tehnic: compoziție, dificultate vocală, orchestrație, execuție scenică. Publicul, în schimb, reacționează emoțional – votează energie, identitate, carismă, simpatie și impact. Eurovisionul nu este un conservator, ci o combinație barocă între festival muzical, competiție identitară și psihodramă continentală transmisă în direct.

Dincolo însă de preferințele personale, există un aspect care mi se pare cu adevărat important și care merită o discuție mult mai serioasă decât isteria consumată zilele acestea pe rețelele sociale. Este vorba despre modul în care Republica Moldova continuă să își construiască participările la Eurovision în jurul unei identități „moldovenești” hiperaccentuate, prezentată adesea ca distinctă de spațiul cultural românesc.

Observația ambasadorului Mihai Gribincea pe această temă este atât de exactă și de bine formulată, încât nu aș risca să adaug ceva la ea, limitându-mă doar să recomand tuturor celor interesați să citească atent textul său disponibil pe ziua.md. Referințele obsesive la „Moldova”, decorurile, simbolistica și formulele estetice care insistă asupra unei pretinse singularități identitare au devenit deja o constantă aproape programatică. Iar piesa lui Satoshi – „Viva Moldova!” – reprezintă, probabil, cea mai explicită și mai sinceră expresie a acestei tendințe.

Paradoxul este evident: energia balcanică a piesei și numeroasele elemente care valorifică masiv patrimoniul cultural românesc sunt reambalate într-o formulă de afirmare a unei identități moldovenești separate. Tocmai această problemă de fond – una realmente relevantă din perspectivă culturală și identitară – a fost complet evacuată din dezbaterea publică.

Scandalul voturilor acordate de juriu s-a transformat aproape instantaneu într-o oportunitate perfectă pentru personalizarea artificială a controversei în jurul directorului televiziunii publice, Vlad Țurcanu, și, în cele din urmă, pentru forțarea demiterii acestuia.

Mai multe persoane influente din proximitatea puterii, diverși propagandiști de serviciu și ONG-iști au cerut, în mod orchestrat, demisia acestuia. Alții au mers și mai departe, propunând, cu un aer de maximă seriozitate, instituirea unui fel de „Pre-Vetting” pentru viitorii membri ai juriului Eurovision. Trebuie să recunosc că ideea mi s-a părut atât de absurdă și, în același timp, atât de compatibilă cu spiritul vremurilor noastre, încât nu m-ar mira deloc dacă, în curând, va migra din domeniul satirei direct în Monitorul Oficial.

Lucrurile au funcționat ca și cum ar fi fost transmis un ordin pe unitate. Aproape sincronizat, scandalul a fost personalizat, iar în spațiul online s-a declanșat o veritabilă campanie de linșaj mediatic împotriva lui Vlad Țurcanu. Aceleași figuri omniprezente ale moralismului militant, aceiași comentatori de serviciu și aceleași conturi inflamate de pe rețelele sociale au început să producă, în ritm sincronizat, indignare, verdicte și suspiciuni. În mai puțin de 24 de ore, votul unui juriu la Eurovision a fost transformat într-un soi de dosar de securitate națională.

Dacă în spatele cererilor de demisie a lui Vlad Țurcanu există calcule politice cât se poate de pământești, campania de linșaj mediatic împotriva jurnalistei Victoria Cușnir este nu doar dezgustătoare, ci de-a dreptul revoltătoare. Victoria Cușnir este, după părerea mea, o jurnalistă cu o reputație impecabilă în această mocirlă moldovenească și, probabil, una dintre cele mai experimentate jurnaliste specializate de ani buni în domeniul muzical. Să ajungi să o acuzi de „românofobie” sau de cine știe ce interese ascunse reprezintă o mizerie de proporții.

Ceea ce face însă întreaga isterie și mai dezgustătoare este caracterul ei profund selectiv. Cu câțiva ani în urmă, Republica Moldova a trimis la Eurovision reprezentanți care au pozat pe fundalul drapelului separatist transnistrean – simbol sub care au fost uciși moldoveni în războiul de pe Nistru. Nu-mi amintesc însă ca, la acea vreme, cineva să fi cerut demisia șefului televiziunii publice pentru faptul că asemenea „reprezentanți” au participat la concurs sub egida Republicii Moldova. Tocmai această disproporție a reacțiilor spune foarte mult despre caracterul conjunctural al indignării publice de astăzi.

Până la urmă, Vlad Țurcanu și-a anunțat ieri demisia. Care au fost însă adevăratele resorturi ale acestei campanii vom înțelege, probabil, abia în momentul în care vom vedea cine îi va ocupa locul. În Republica Moldova, multe scandaluri devin cu adevărat inteligibile nu atunci când izbucnesc, ci atunci când începe împărțirea puterii după consumarea lor.

Iar acest detaliu nu este deloc lipsit de importanță. În pragul viitorului ciclu electoral de aproape trei ani – alegeri locale, prezidențiale și parlamentare – funcția de director al televiziunii publice capătă inevitabil o miză politică mult mai mare decât pare la prima vedere. Într-o societate în care televiziunea rămâne încă un instrument major de influență și modelare a percepțiilor publice, controlul asupra principalului post public nu este niciodată o simplă chestiune administrativă.

Trebuie să precizez însă din capul locului un lucru foarte simplu: nu sunt cumătru cu Vlad Țurcanu, nu am fost niciodată nici acasă la el, nici în biroul său și nici nu intenționez să-i joc rolul de avocat în acest „dosar public”. La fel de adevărat este că nu intenționez să mă aventurez nici în anatomia războaielor de culise, motiv pentru care mă voi limita strict la ceea ce știu cu certitudine.

Iar ceea ce știu este că Vlad Țurcanu e, fără îndoială, unul dintre puținii jurnaliști din Republica Moldova care nu doar că știu să scrie, ci știu să scrie bine – într-o limbă română autentică, cu nuanță, cultură și rigoare intelectuală. Într-un spațiu public sufocat de improvizație verbală și grafomanie, acest lucru nu este deloc puțin.

Mai există însă un aspect important. Vlad Țurcanu a fost printre foarte puținii demnitari de rang înalt care și-au asumat deschis și fără complexe identitatea românească. Și a făcut-o într-o societate în care mulți dintre criticii săi de astăzi au practicat ani la rând strategia bravului soldat Švejk: „Suntem români, dar să nu afle nimeni”.

Acum aș trece la ultimul subiect. Ultimul nu ca importanță, ci doar ca ordine a acestei discuții. Și poate că el este, în realitate, cel mai relevant dintre toate: cum se face că oameni aparent raționali, cu studii superioare și cu pretenții de discernământ democratic ajung să considere firesc și legitim să ceri demiterea șefului unei instituții publice doar pentru faptul că un juriu de experți independenți – constituit anume pentru a evalua profesional astfel de prestații – a ajuns la concluzii diferite de emoțiile sau așteptările unei părți a opiniei publice.

Vlad Țurcanu ar trebui demis pentru că un grup de experți a evaluat o piesă muzicală altfel decât și-ar fi dorit o parte a publicului. Această reacție spune infinit mai multe despre precaritatea culturii noastre democratice decât despre Eurovision.

Problema reală nu este votul unui juriu muzical, ci reflexul aproape tribal de a transforma orice opinie divergentă într-o culpă politică. Juriile Eurovision există tocmai pentru a introduce un filtru profesionist și independent într-un concurs dominat inevitabil de emoție, identitate și simpatii geopolitice.

Într-un asemenea mecanism nu poate exista, cel puțin în teorie, „mandatul imperativ”: ideea că experții trebuie să voteze după ordinele șefului sau după isteria rețelelor sociale. Dacă un juriu independent ar trebui doar să confirme emoțiile mulțimii, atunci întreaga idee de expertiză devine lipsită de sens.

De fapt, aici nu mai vorbim nici despre Eurovision, nici despre muzică și nici măcar despre Vlad Țurcanu. Vorbim despre o societate care a ajuns să privească însăși ideea de autonomie instituțională ca pe ceva suspect, aproape subversiv. Iar de aici începe, în realitate, adevărata problemă.

Moldovenii s-au obișnuit să trăiască într-un stat în care regulile și instituțiile independente există mai ales decorativ. Discuțiile despre entități autonome, chemate să ia decizii independent de autoritatea administrativă, sună pentru mulți ca niște abstracțiuni academice fără legătură cu viața reală. Oamenii pur și simplu nu mai cred că asemenea mecanisme pot exista sincer și funcțional.

„Cum adică?”, se întreabă instinctiv omul format de realitatea moldovenească. „Țurcanu a creat un juriu pe care nu-l controlează? Atunci pentru ce mai este șef?”

Oamenii au văzut prea des că între orice șef și comisiile „independente” există o adevărată curea de transmisie, menită să execute fidel indicațiile venite de sus. În această logică, jurii, comisii și grupuri de experți nu trebuie să gândească autonom, ci să confirme voința celui care i-a numit. Iar atunci când, accidental, ceva încearcă să funcționeze independent, reacția colectivă se activează aproape reflex, ca în experimentul câinilor lui Pavlov: „…ăștia trebuiau trecuți prin Vetting”.

Această mentalitate este profund viciată, dar ea reflectă, din păcate, modul în care funcționează adesea Republica Moldova reală: experți judiciari care livrează concluzii convenabile procurorilor, concursuri mimate pentru funcții publice în care „înving” candidați cu cele mai slabe punctaje, iar numele câștigătorilor circulă prin coridoare înainte ca interviurile să înceapă. Comisiile „independente” care distribuie favoruri și resurse publice descoperă, aproape miraculos, meritele celor apropiați puterii. Iar entitățile care ar trebui să fie autonome față de influența politică – create prin așa-zisa „insularizare instituțională a puterii” în magistratură, audiovizual, domeniul electoral sau cel financiar etc., – ajung să producă, surprinzător de des, exact soluțiile convenabile politic.

Aceasta este, în fond, Republica Moldova reală: un univers administrativ aproape kafkian, adaptat pe alocuri de Caragiale. După atâtea simulacre de concursuri, proceduri și „filtre de integritate”, oamenii au ajuns să creadă că independența instituțională este doar decor, iar autonomia autentică – o anomalie suspectă. În acest context, nu mai pare deloc surprinzător că o parte a societății consideră firesc ca șeful televiziunii publice să fie demis pentru faptul că un juriu independent a luat o decizie care nu coincide cu emoțiile sau așteptările publicului.

Și poate că nimic nu descrie mai bine această logică strâmbă decât vechea metaforă a țintașului texan, despre felul în care, în anumite societăți, concluziile sunt fabricate după ce verdictul a fost deja decis.

Se spune că într-un sat din Texas trăia un om considerat prostul satului, dar care avea o faimă ciudată: nimerea întotdeauna exact în centrul țintei. Uimiți, oamenii l-au întrebat cum reușește să tragă atât de precis. Iar el a răspuns:

– E foarte simplu. Mai întâi trag săgeata în gard… iar după aceea desenez cercul țintei în jurul săgeții.

Exact aceasta este logica dominantă în multe dintre instituțiile noastre: mai întâi se trage săgeata, iar abia după aceea se desenează ținta. Cei care știu să traseze rapid, cu o rigoare aproape comsomolistă și fără ezitare cercul „corect” în jurul verdictului deja decis sunt, de regulă, cei apreciați și protejați. Lor aproape niciodată nu li se cere demisia.

În schimb, cei care ies – fie și accidental – din această disciplină a conformismului sunt transformați imediat în ținte publice. Iar de aici până la isteria colectivă și linșajul mediatic nu mai este decât un singur pas.

În încheiere, cred că cea mai echilibrată, elegantă și matură reacție la întreaga isterie din ultimele zile a venit din partea Ambasadei României la Chișinău. Diplomații români au observat, cu inteligență și decență, că „uneori, susținerea autentică a publicului transmite mai mult decât orice clasament” și că Eurovisionul arată, dincolo de voturi, scandaluri și pasiuni de moment, cât de puternice rămân legăturile dintre oamenii de pe ambele maluri ale Prutului. Nu întâmplător, Ambasada i-a felicitat atât pe Satoshi, cât și pe Alexandra Căpitănescu, subliniind că muzica continuă să construiască punți între oameni.

Poate că exact aici se află lecția pe care am ratat-o în aceste zile. Nu într-un punctaj acordat de un juriu, nu într-o conspirație inventată și nici într-un nou episod de război identitar consumat pe Facebook, ci în capacitatea de a înțelege că există lucruri mai importante decât scandalul de o zi.

Felicitări ambilor interpreți români – Satoshi și Alexandra Căpitănescu. Sunteți talentați, inteligenți și autentici. Împreună am putea construi multe lucruri frumoase, dacă am învăța să ridicăm mai multe punți și mai puține tribunale morale. Pentru că societățile mature nu se construiesc din linșaje și suspiciuni permanente, ci din încredere, libertate și capacitatea de a accepta că nu orice diferență de opinie este o trădare.

Alexandru Tănase, jurist

Opiniile exprimate în acest material nu neapărat coincid cu opiniile redacţiei

politik

URMĂREȘTE POLITIK.MD PE

Postări asemănatoare

Semnal de alarmă pentru Chișinău – Victoria lui Péter Magyar...

Tănase – Reforma administrativă riscă să eșueze din start –...

Are Chișinăul sau nu o viziune de reintegrare a celor...

Aderarea Chișinăului la UE pe modelul Ucrainei: “Gradual” și fără...

Editorial – Piatra din capul unghiului

Factorul „Plahotniuc” în influențarea alegerilor din Republica Moldova