”Războiul s-a început  dintr-o livadă cu meri din Moldova” – Interviu cu Gheorghe Gaberi

Interviul săptămânii cu Gheorghe GABERI, ex-ministru al Agriculturii, despre pomi, despre oameni și despre pământ

Gheorghe Gaberi, fondatorul și administratorul FPC „VITIS COJUŞNA” SRL. S-a născut și a copilărit însatul Sadova, raionul Călărași. A absolvit Universitatea Agrară din Chișinău, este doctor în științe agricole, a exercitat funcții de înaltă responsabilitate, printre care și cea de Director al Agenției Naționale pentru Siguranța Alimentară și de vice ministru al Agriculturii. Marea sa opera însă este întreprinderea de producere a materialului săditor, aflată la capătul umbrei Chișinăului. Am discutat cu dumnealui exact în zilele în care guvernul a aprobat lista laureaților Premiului Național și mă gândeam atunci la un executiv care ar avea într-o zi curajul să acorde acest premiu unui agricultor. Pentru OPERA OMNIA.

Avem peste douăzeci de soiuri de cireși și cred că avem  cele mai de top soiuri care există la ora actuală în lume, inclusiv cele de pe continentul american, de pe continentul european etc.

Sunt adaptate la condițiile noastre?

Ca atare, nu prea există mare diferență între soiuri.  Sînt anumite particularități, inclusiv  ceea  ce ține de umiditate, de rezistența la  climă, dar mai mult de ploi. Pentru cireș, problema cea mare e că fructul se crapă. Soiurile clasice pe care le multiplicăm, Corbia în special,  sînt foarte rezistente. Ele aproape că nu se crapă, pentru că provin din regiuni în care cad foarte multe precipitații și deci erau deja adaptate.

Cine pe cine mobilizează: consumatorul pe dumneavoastră sau dumneavoastră îl învățați pe consumator că, uite, asta e bună, asta  nu prea, asta  e așa și așa?

Desigur că, pînă la urmă, dictează piața. Ea ne pune o sarcină sau alta, iar noi, dar mai ales selecționarii, trebuie să ne conformăm acestei cereri. În țările foarte dezvoltate, sortimentul la culturile pomicole e renovat cam o dată la cinci ani. Atunci apare ceva nou. De exemplu, cireașa cu pielița roz, Napoleon roz, era cireașa copilăriei noastre. Peste un timp însă, ea a dispărut. Era un soi  destul de problematic, care nu se prea  putea transporta. Iată însă că acum revine, generînd o cerere  mare de cireașă roz. Selecționarii au creat alte soiuri, care pot fi transportate și au calități destul de bune. Chiar dacă   regulile pieței ne spun că cireașa trebuie să fie colorată intensiv, să fie un fruct foarte mare, crocant și să poată fi păstrată și transportată la distanțe mari. Acum, cireșele pot fi păstrate în frigider chiar și o lună, pe cînd, bunăoară turcii, care sînt cei mai avansați pe segmentul acesta, opt luni din an au cireșe proaspete. Au reușit o asemenea performanță după ce au închiriat pămînturi în emisfera de sud și produc fructe acolo. Cînd aici e iarnă, acolo e vară, deci au un avans de  aproximativ trei luni. În același scop, au început să planteze inclusiv în zona montană, urcînd aproape o mie de metri şi influențînd astfel termenul de coacere. Odată combinați toți acești factori, ei reușesc să aibă cireașă proaspătă opt din cele douăsprezece luni ale anului.

Cine domină pe piața cireșelor?

Sunt mulți producători – și Italia, și Spania, dar Turcia  este una dintre cele mai avansate țări. 

Noi plantăm anual cîte 1500-2000 de hectare de livadă. Pînă nu demult, majoritatea materialului săditor era din import. În timpul sovietic, în general nu  existau livezi de cireși, pentru că era un fruct  în exclusivitate pentru consum local. Pentru grădinițe de copii, pentru  compoturi, pentru cîrmuire etc. Dar nu se putea vorbi de producție pentru piață. Motivul era foarte simplu: cireașa este o cultură foarte sensibilă la carbonați, iar în Moldova solurile sînt foarte  bogate în carbonați. Mai ales în straturile de la cincizeci de centimetri în jos, conținutul de carbonați este atît de ridicat, încît pomii de cireș nu pot rezista. E suficient să vedem cum într-o livadă matură cireșii încep să se îngălbenească, ca să ne dăm seama că rădăcinile pomilor au ajuns în straturile  cu cantități mari de carbonați. Pînă  la urmă, au fost găsite soluții, soluţii care  ne ajută să nu ne mai confruntăm cu asemenea probleme. Noi altoiam cireșii pe  așa-zisul cireș amar, iar asta făcea ca rădăcina pivotantă să străbată pămîntul în adîncuri și, după cîțiva ani, să se confrunte cu problema concentrației de carbonați din adîncul solului. Se întîmpla că într-o perioadă de cinci-șase ani noi pierdeam mai mult de jumătate din pomii plantați.

Iată avem, bunăoară aici, cireși altoiți pe portaltoi Maxima 14, care este unul dintre cei mai rezistenți la conținuturi mari de carbonați, pînă la 11-12 procente. În același timp, un alt soi, Ghizela 6, nu rezistă la un conținut mai mare de 7-8 la sută. Concomitent, europenii au început să creeze  portaltoiuri prin metoda  vegetativă, nu prin cea germinativă, deci nu din sîmbure. Acum, sistemul radicular este absolut orizontal. Chiar și la vîrsta de 10-15 ani, pomul nu are rădăcini mai jos. Dar majoritatea cetățenilor nu cunosc  aceste detalii.

Nici nu prea au de unde să le cunoască.

Au venit acum cîteva zile  niște ziariști ca să le  răspund la cîteva întrebri legate de producerea strugurilor de masă. Am spus înainte de toate că  Moldova are probleme de rezolvat pe acest segment, deoarece mulți dintre producători sînt absolut nepregătiți. Ei au cîte două-trei hectare pe undeva și ceea ce cunosc e să curețe via, să o mai trateze din cînd în cînd și… Și cam atît, în timp ce culturile acestea sînt extrem de specifice și cer o oarecare pregătire profesională.  M-am întors relativ recent dintr-o regiune din sudul Italiei, unde am avut întîlniri inclusiv cu producători de struguri. Am văzut acolo  un soi de struguri Crimson cu boaba neagră și am observat că, spre deosebire de alte plantații cu alte soiuri, solul nu era deloc prelucrat, fiind chiar acoperit cu buruian. Proprietarul zice că dacă ar fi cultivat solul cu trei-patru săptămîni înainte de coacerea strugurilor, atunci  aceștia nu ar mai fi avut culoarea așteptată. Ei ar fi fost de culoare roz, ca urmare a aerisirii excesive și alimentării din abundență a  plantei într-o perioadă în care nu e nevoie de asta. E un soi care se comportă diferit de altele și asta ne spune că trebuie să fim pregătiți bine pentru a pretinde  la recolte mari, la recolte de calitate.

Sunt multe vii în Moldova plantate  din butași produsi la Cojuşna?

Cred că sînt multe. Am produs zece sau cincisprezece milioane de butași sau anual acoperim  aproximativ patru sute de hectare de vie. Și dacă facem lucrul acesta de douăzeci de ani…

Au fost timpuri cînd m-am concentrat pe readucerea în plantații a soiurilor noastre autohtone, soiurile vechi și, concomitent, a soiurilor din selecție mai nouă, care au fost create la institutele noastre, dar care au stat zeci de ani în așteptare. Au fost pur și simplu uitate sau au fost, din diferite considerente, neglijate. Așa cum s-a întîmplat, bunăoară, cu soiul Viorica, despre care spunea cineva, nu știu de ce, că nu e un soi bun. Sau că soiul Legenda nu e bun. Acum, avem abia primele cinci hectare de Legenda plantate la Cricova, iar în toamna asta se va  culege prima roadă. Legenda este Traminerul nostru, ca să zic așa, pe care îl depășește cu mult la anumiți parametri.

Un alt soi, Copceac, este  aproape de acea Rară Neagră, dar l-am găsit cu foarte mult efort și cu foarte mult noroc.

Dar cum e să-l convingi pe cineva să cumpere  anume acest soi, în timp ce  nu l-a prea întîlnit nimeni pe plantații, prin alte vii?

Lucrul acesta nu se face într-o singură zi.  Partenerii noștri vin aici în gospodărie și pot  urmări întregul proces de producție, le arătăm cum arată strugurii, îi servim chiar și cu vin produs din soiurile pe care le promovăm. Vinul produs din struguri  Rara Neagră este apreciat înalt la concursuri la care aurul nu se acordă chiar atît de ușor. Pe de altă parte, existau niște părți, să le zic, slabe.  Nu se cocea bine, nu acumula destul zahăr, nu avea culoarea desăvîrșită și altele. Iată însă că soiul Copceac este o mutație naturală, care se coace cu trei săptămîni mai devreme decît Rara Neagră și oriunde s-ar cultiva, se colorează foarte bine, intens și acumulează zahăr suficient, încît chiar cu o recoltă de 20 tone pe hectar poți avea  vinuri cu alcool de 14 la sută.

Bine, domnule Gaberi, eu, cumpărătorul, merg în alimentară sau nu știu unde, trec prin fața  sutelor de sticle cu vin și văd Merlot, Cabernet, Fetească, Muscat etc. Dar văd undeva cîteva etichete pe care scrie Copceac și nu știu nimic despre vinul acesta. Ce am să fac?

Așa gîndeau aproape toți vinificatorii noștri. Dar astăzi în lume, în mediul consumatorilor   este o tendință  mult diferită. Deja de vreo zece ani,  mulți consumatori vor ceva ce nu au mai consumat pînă la asta. Țin minte, a fost organizată o prezentare a vinurilor noastre în Japonia, eveniment legat de vizita unui oficial moldovean la Tokyo. Ei bine, a fost oferită o listă cu vinurile  care urmau să fie prezentate, în partea de jos a căreia se regăseau și cîteva vinuri necunoscute pentru invitați. Cînd le-am explicat că acestea sînt vinuri produse din soiurile noastre autohtone,  japonezii au rugat să inversăm lista și să începem prezentarea cu aceste vinuri. Era vorba de Fetească Regală, Fetească Neagră, Rara Neagră și altele. E și acest caz o dovadă a faptului că majoritatea consumatorilor doresc ceva nou.

Eu sînt sigur că cererea  pentru vinul Copceac va fi foarte și foarte mare. E un soi care are, desigur, și legenda sa pornind din satul Copceac, raionul Taraclia, acolo unde  curge și un rîuleț, Copceac. Anume acolo s-a produs mutația asta și e o mutație naturală de la soiul Rara Neagră sau Băbească, cum îi spun în unele regiuni ale României. Eu de multe ori le  spun vinificatoruilor că, dacă ei vor produce în Moldova vinuri de Busuioacă de Bohotin, de Galbena de Odobești, de Tămîioasă Românească, de Zghihara, alte soiuri clasice aborigene românești, atunci, ajunși pe piața românească, fiecare consumator deprins cu vinurile de la Cotnari, de la Jivdei va fi curios să vadă cum e acest vin  produs din struguri  crescuți în Republica Moldova. Concomitent, s-ar putea  face și un șir de vinuri cupajate cu soiuri autohtone, cum ar fi Cabernet Sauvignon cu Fetească Neagră sau Merlot cu Fetească Neagră, sau Rara Neagră cu Merlaut. În general în lume există foarte multe  moduri de consum al vinului. În multe țări, vinul este o componentă frecventă a coctailurilor, în altele, inclusiv România, Austria, se adaugă apă…

Dar e  cumva nemoldovenește să bei vinul în felul acesta.

Așa e. Producătorii de struguri, vinificatorii  și toți ceilalți din domeniu depun atîta muncă pentru a obține un produs  cu caracteristici strict individuale, ca undeva, nu știu unde, acesta să fie diluat cu apă... E păcat...

La cîțiva pași de noi, se văd pepinierele de butași de vie. Cînd urmează să fie comercializați și  duși în cîmp?

O parte va fi  plantată acum, în toamnă, ceilalți butași – la primăvară. În general, via se plantează   anul împrejur, cu excepția lunilor în care solul este înghețat. Se plantează destul de mult și în iunie-iulie, pentru că primăvara sînt foarte multe lucrări care se suprapun și e criză de brațe de muncă. Dar, în general, în condițiile Moldovei, atît vița de vie, cît și pomii, se recomandă să fie plantați toamna. Pentru că, odată cu venirea primăverii,  butașul plantat pornește să se dezvolte nestingherit. Trebuie să se știe, bunăoară, că la viţa de vie rădăcina începe să se dezvolte atunci cînd la adîncimea de patruzeci de centimetri se înregistrează plus patru grade. Dar patru grade în sol putem avea chiar și atunci cînd la suprafață se înregistrează  temperaturi negative. Plantat în toamnă, butașul reușește pînă în iunie, iulie, cînd vin  temperaturile foarte înalte, să-și pună rădăcina la lucru.

Domnule Gaberi, vedeți cum e de la un timp – anul trecut a fost secetă, anul acesta a fost secetă din nou. Ce presupune acest regim climatic  pentru un agricultor în general şi pentru dumneavoastră în particular?

 Schimbările climatice sînt destul de evidente, secetele au devenit tot mai frecvente și vedem că nu trece o vară fără să auzim că s-au înregistrat temperaturi record. Este o schimbare care nu mai poate fi pusă la îndoială, iar lumea caută soluții, inclusiv pe segmentul  creării unor soiuri noi. Bunăoară Franța a reușit să identifice, relativ recent, patru soiuri de viță de vie, pe care le-au inclus în  registrele lor, angajîndu-se ca aceste soiuri să ocupe cinci la sută din suprafața totală a viilor din  țară. E vorba de soiuri care sînt mult mai rezistente la secetă. În plus, acum, în selecția viței de vie, atît francezii, cît și italienii și  alte țări, au obținut portaltoaie care sînt rezistente la excesul de carbonați din sol. Anume portaltoiul este fundamentul pe care se ține și viticultura, și pomicultura, iar efectele secetei sînt întotdeauna amplificate de  conținutul sporit de carbonați. Probleme  care nu pot fi rezolvate fără a atrage știința, cercetarea. Din păcate, la noi a fost încurajat divorțul între cercetare și producție, iar asta fie ne lasă fără soluții pentru situațiile de criză, fie ne obligă să căutăm aceste soluții în altă parte, în alte țări, ceea ce ne costă foarte mult.

 Aveți o relație activă cu știința?

Insist pe o asemenea  relație și sînt mereu prezent pe plantațiile țărilor cu o viticultură avansată. Recent, am revenit din Italia, unde m-a interesat inclusiv o zonă în care a fost plantat soiul Kișmiș Lucistîi, un soi care a fost creat la institutul de la noi. Italienii  produc struguri și îi  vînd cu trei euro, avînd deja contracte încheiate pentru cinci ani înainte, iar noi avem doar două hectare în Moldova. Un soi fără semințe, cu boabă roz. M-am dus să-l văd și chiar să-l filmez ca să le arăt și celor de aici. Am vorbit cu stăpînul viei, care avea trei hectare, dintre care pe un hectar urma să culeagă 50 de tone, pe altul -  60 de tone, iar pe cel de al treilea – 80 tone de struguri. Italienii l-au numit Supernova, așa cum au redenumit Codreanca în Bak magic și  vînd cu trei euro un kilogram, în timp ce alți struguri se dau cu aproximativ un euro.

Cu părere de bine,  și la noi în Moldova a fost creat un conservator de soiuri, unde sînt păstrate preponderent soiurile noastre de selecție, inclusiv soiurile răspîndite cum ar fi Moldova, Codreanca și altele. În conservatorul respectiv, soiurile se află sub supraveghere strictă și pot fi solicitate în funcție de tendințele pieței într-o perioadă sau alta de timp, precum și de solicitările pepinieriștilor. Cu testările care se impun, cu certificatele de rigoare privind calitatea materialului. Și asta pentru a evita  situații pe care le-am avut  cu mai mulți ani în urmă, atunci cînd am importat milioane de butași, iar odată cu ele și foarte multe probleme cu care s-a confruntat ulterior sectorul viticol. De regulă, nouă ne vindeau material care nu era solicitat la ei, iar asta vorbea despre o calitate anume.

Să revenim la soiul Copceac, domnule Gaberi. Cum l-ați descoperit?

Acolo unde l-am descoperit erau  doar trei tufe din cele opt cîte  au fost  achiziționate inițial pentru colecția institutului. L-am căutat în foarte multe locuri din Moldova, dar fără să dau de el. Am fost și la Șabo, prin grădinile oamenilor, dar nu am găsit nimic. Dar și-a amintit cineva că are pe undeva un caiet cu schema de plantare a colecției vechi. Am găsit colecția respectivă abandonată, împînzită cu salcîmi cît casa de înalți. Cu părere de rău, toamna  cineva a aprins iarba uscată  și focul a mistuit aproape totul în jur. Nu știu cum s-a întîmplat, dar două tufe din cele cîteva  crescute în colecție au rămas vii. Am colectat de pe  tufele acelea vițe cît un chibrit de subțiri și am altoit  vreo patruzeci de butași, dintre care  vreo treizeci s-au prins. A urmat prima plantație de vreo două sute de tufe, care  în anul curent arată ca o vie adevărată. Am făcut și primul vin pe care l-am testat la toți parametrii de bază,  ca să ne convingem că avem un soi cu calități  extrem de bune.

Prețul unui butaș e ușor de suportat de cumpărători și acoperă costurile de producție?

Prețurile au fot întotdeauna mai mici decît ni le-am fi dorit noi. Au fost timpuri cînd vindeam un butaș cu 15 lei, iar atunci un euro costa 14-15 lei. Acum, cînd se operează cu același preț, un euro este aproximativ douăzeci de lei. Și asta în condițiile în care aici, la producție, costurile sînt exorbitante, preponderent pentru energie. În plus,  a crescut foarte mult prețul fertilizanților, iar noi avem plantații pe care le tratăm aproape de douăzeci de ori. Prețurile  motorinei au explodat și ele.

Ce  veți face în cazul în care nu veți avea curent?

E o problemă enormă pentru toată lumea. Trebuie să ne întrebăm ce  vor face acei care își păstrează  producția agricolă în frigidere. Acum, a închiriat cineva niște spații pentru păstrarea prunei, dar sînt cîteva zile în care avem deconectări care durează aproximativ trei ore. Ne întrebăm: ce se întîmplă în acest interval de timp cu  prunele, cu strugurii, cu alte produse? În general, cred că acolo, în instituțiile decidente, trebuie să se gîndească pentru a li se acorda acestor frigidere un fel de statut de obiecte strategice sau ceva asemănător, pentru că deconectarea lor de la rețea înseamnă pierderi uriașe pe care le vor suporta producătorii agricoli.

Cum a afectat războiul afacerea dumneavoastră?

E vorba înainte de toate de războiul comercial. Războiul propriu-zis a generat mari dificultăți de logistică. S-a schimbat toată geografia transportului, drumurile au devenit mai lungi și desigur mult mai scumpe. Dacă o mașină cu cireșe duse la Moscova costa anterior două-trei mii de euro, în primăvara anului acesta costul drumului a ajuns la douăzeci de mii.

Aveți comenzi pentru Rusia?

Producem pentru Rusia în fiecare an. Avem și în acest an  comandat un lot de butași, deși nu prea știu cum  vor ajunge acolo. Anul trecut, am pregătit vreo șaizeci de mii de  pomi de măr pentru regiunea Breansk. E greu de imaginat, dar se spune că chiar de acolo s-a început războiul, acolo unde erau trei sute de hectare de livadă de măr. O livadă cu meri din Moldova. Vorbeam la telefon cu proprietarii care se aflau în locul unde urma să fie plantată livada, iar ei spuneau că chiar în momentul acela  în jurul lor erau  mai multe tancuri și alte  mijloace tehnice militare.  

De ce nu putem face export de material săditor în Europa?

Am fost la un pas  de a obține accesul pe piața europeană, dar a fost un efort al meu pe care nu l-am putut duce pînă la capăt. Convenisem să vină  un grup de lucru în Moldova și să verifice ce avem și ce putem noi să facem. În rest totul, dar absolut totul era pregătit – studii, documente,  tehnologii. Dacă mai  rămîneam la ANSA o jumătate de an, cred că  acest proces putea fi finalizat în beneficiul producătorilor din Republica Moldova. Solicitarea noastră a trecut și prin parlamentele tuturor statelor membre. Era un drum pe care îl cunoșteam, deoarece în 2016 am mers pe el pentru a  obține acces pe piața semințelor din UE.

Înseamnă asta că  realizarea unor proiecte de acest fel depinde mai mult de un om și mai puțin de politicile statului? Sau anume astea sînt poiticile statului?

Politicile statului sînt făcute de oameni. Dacă  oamenii aceștia sînt din domeniu, atunci ei știu cum să facă și fac. Dar dacă ministrul Agriculturii, să admitem, este  electrician sau polițist sau…, atunci el nu va face nimic în acest sens. Am obținut dreptul de a exporta mere pe piața indiană după trei ani de efort, trei ani de hîtrenii și implicări  care, pînă la urmă, au avut efectul pe care ni l-am dorit. La fel s-a procedat pentru a obține  accesul pe piața Canadei pentru prunele noastre Stanley.

Vreau să vă întreb cîți lucrători aveți și ce ar însemna oprirea activității întreprinderii Dumneavoastră?

Oprirea ar avea consecințe destul de grave. Pe timpuri, noi aveam vreo sută cincizeci de pepiniere viticole,  dar atunci Moldova dispunea de peste 360 mii hectare de viță de vie. Erau pepiniere care produceau cinci- șase milioane de butași și erau multe găspodării în cadrul  societății ”Vierul”. Acum, au rămas doar cîteva. Noi sîntem pe poziția a doua, chiar dacă putem produce mult mai mult material. Insistăm, înainte de toate, pe calitate. Fiecare rîndișor de aici este trecut de o sută de ori de mine. Dacă noi am sista activitatea, dar spre asta ne împinge foarte multă lume,  inclusiv pentru a reanima importurile. Un butaș din aceștia pe care îi vedeți aici trece de o sută de ori prin mîna omului. Mai exact: dacă noi vom pierde pepinierele, atunci vom pierde viitorul ramurii. În plus, noi niciodată nu vom putea cumpăra din import  butași din soiurile noastre autohtone. Ca să păstrăm  fața noastră de țară viticolă, trebuie să păstrăm pepinierele noastre, ele trebuie modernizate, trebuie să avem bază de multiplicare concentrată la institutele de cercetări, trebuie să avem laborator acreditat pentru testarea materialului săditor.

Dintre pomi, pe care anume insistați dumneavoastră?

Am pledat întotdeauna pentru sîmburoase. Inclusiv atunci cînd mai ales producătorii de mere spuneau că pe noi ne poate salva doar piața Federației Ruse. Eu am spus că noi vom muri  cu piața Federației Ruse. Pe glob se produc  aproximativ optzeci de milioane de tone de măr, dintre care  24-27 milioane sînt produse în China. Și în Europa sînt mari producători cum ar fi Italia, Polonia, alte țări. Deci concurența este destul de mare. În Federația Rusă, mărul  crește excelent, iar în viitorul apropiat acolo vom avea surplus de mere.

Repet, insistăm pe sîmburoase și consider că este o alegere pe deplin corectă. De vreo zece ani, prin mare efort, producem piersicul plat, care se bucură de o cerere deosebită. S-au adus cele mai de top soiuri de cireșe, care ne permit să livrăm aceste fructe pe piață timp de trei luni, începînd cu soiurile timpurii și terminînd cu  soiul care are coacerea în august. În plus, le mai putem păstra o lună de zile în frigidere.

Câte soiuri de piersic plat aveți?

Am testat mai multe soiuri, pentru că, așa cum se știe, dacă mango este regele fructelor, atunci piersicul vine imediat după el pe listă. Noi, desigur, am întîrziat un pic să lucrăm pe acest segment și asta în timp ce grecii, de exemplu, trimiteau  săptămînal cîte 200-300 de camioane cu piersici la Moscova, chiar dacă erau mult mai departe decît noi. Și cu caisul am avut probleme aproximativ de aceeași natură. Anterior, se spunea că  cele mai mari probleme cu caisul le aveam în zona de sud, însă odată cu  producerea unor soiuri rezistente la înghețuri, la care se  adaugă aplicarea unor tegnologii avansate, problema caisului  este în fond rezolvată. Soiul Kioto a rezistat și pîna la  minus 9 grade. Soiul pe piersic UFO4  a trecut peste geruri la care nu au putut rezista merii. În aceeași ordine de idei, tot despre sîmburoase vorbind,  constatăm că,  deja de vreo cinci ani, pruna noastră  merge destul de bine în  Uniunea Europeană, are un viitor destul de bine conturat  pe piața germană, o piață cu  optzeci de milioane de locuitori. E vorba de soiul Stanley, dar sînt și soiuri de origine germană pe care le-am putea recolta în luna octombrie. Noi culegem pruna în august, după care o păstrăm în frigider și o comercializăm în noiembrie. În timpul acesta,  pierdem din calitate, suportăm costurile păstrării și creștem costurile care influențează prețul de realizare. Aproximativ aceeași situație este și cu soiul  de struguri Moldova, pe care îl lăudăm, îl plantăm, dar care, în condiții de  vreme ploioasă, poate fi pierdut în totalitate. Pentru că ne axăm pe un singur soi, pe care îl păstrăm timp îndelungat și îl vindem în februarie, cînd nu e nici cerere și nici preț ușor de acceptat.

Domnule Gaberi, am și o întrebare care are cîte puțin din toate întrebările pe care le-am formulat sau pe care le voi formula: ce ar da agriculturii și producătorului agricol  adoptatea unei Strategii pentru dezvoltarea sectorului agrar?

Eu pînă acum  am citit și am recitit mai multe strategii. Cunosc timpuri cînd asemenea strategii erau elaborate și adoptate, chiar cu sprijinul și cu participarea unor experți din afara țării, însă  ele au fost rupte de la realitate. Nimeni  niciodată nu s-a gîndit care este punctul de pornire în elaborarea unei asemenea strategii. Există multe întrebări la care trebuie să răspundem, inclusiv cum putem concura cu producătorii agricoli de peste hotare. Acum cîțiva ani, am fost într-o regiune a Tatarstanului, unde, în cîteva gospodării, se prelucrau două milioane de hectare de cereale, inclusiv floarea soarelui.  Ei povesteau că un tractorist care ara se pornea dimineață din punctul A, la amiază mînca în punctul B și seara dormea în punctul C la volanul unui Gohn Deere care ducea după el o semănătoare. Noi avem însă două hectare în partea asta a satului, alte două – în partea cealaltă, altele, altele… Și consumăm toată motorina și toată ziua prin sat sau în drum spre aceste două hectare. Care este prețul de cost la ei și care este prețul de cost la noi? De ce noi acum vindem vinul cu 80-90  cenți, în timp ce în Spania nimeni nu oferă mai mult de 40 de cenți? Cum să concurăm în asemenea situație? Dar, înainte de toate, o strategie a agriculturii trebuie să asigure concomitent securitatea alimentară  și viitorul satului moldovenesc. Nu este posibil să garantăm viitorul țării fără a garanta viitorul satului.

Autor: Constantin OLTEANU, ”Săptămâna”

politik

URMĂREȘTE POLITIK.MD PE

Postări asemănatoare

Expert: Proiectele de legi legat de atribuțiile SIS sunt periculoase,...

Are sau nu soluții Ministerul Agriculturii pentru fermierii moldoveni? Interviu...

INTERVIU cu economistul Veaceslav Ioniță – Ce se va întâmpla...

Andrei Năstase: Eu nu pot acționa politic acolo unde legea...

Valeriu Cosarciuc: Ne dorim ca în Strategia de Dezvoltare Agricolă...

Eugen DOGA: „De multe ori se întâmplă că Moldova, un...