Editorial – Piatra din capul unghiului

Ședința inaugurală a noului Parlament s-a desfășurat sub semnul unei oboseli cronice, parcă prelungind starea de comă post-electorală în care a fost aruncată societatea după o campanie cu o miză enormă dar fără suflu. Departe de energia specifică unui început de mandat, atmosfera din sală a fost una inertă, aproape funebră. Părea mai degrabă o adunare de comemorare decât o celebrare a democrației. Chipuri cunoscute, resemnate, ieșite parcă dintr-un film alb-negru, își ocupau locurile în bănci fără vreo urmă de emoție sau de direcție.

Discursul președintei Maia Sandu, a fost bine calibrat și conținut, dar prudent în a genera așteptări. Tonul a fost echilibrat, cu formulări atent alese, în care a fost inserată o anumită doză de energie care să transmită societății încrederea că cei aflați astăzi la conducere știu ce vor și au forța de a merge înainte.

Mai curând decât o alocuțiune adresată Parlamentului, discursul a sunat ca un mesaj către națiune — fapt ce a accentuat, involuntar, disonanța despre care vorbim de mult timp: Parlamentul nu mai este de mult polul autentic de putere al democrației. Adevărata viață politică se desfășoară în altă parte, în alte birouri, în alte rețele de influență.

Trei idei notabile au reieșit totuși din discurs. Prima: integrarea europeană a fost definită, în premieră, ca un proiect național și nu doar guvernamental — un semn că PAS conștientizează necesitatea implicării opoziției și a societății în acest efort de lungă durată. A doua: reforma justiției, deși rămâne pe agendă, a fost repoziționată într-un registru realist. S-a renunțat la promisiunea unei resetări fulgerătoare și s-a trecut, firesc, la faza de funcționare instituțională normală, cu toate dificultățile aferente. Această recalibrare confirmă, indirect, că PAS a înțeles în sfârșit complexitatea reală a subiectului și că reforma justiției este un proces de durată, dificil, cu spațiu limitat pentru intervenții executive sau legislative rapide. Această decuplare între ritmul politic și cel al schimbărilor din justiție poate fi, paradoxal, un semn de maturizare.

În sfârșit, cel de-al treilea element notabil: președinta a conturat clar, pentru prima dată, prioritatea unei reforme administrativ-teritoriale. Deși a fost formulată ca un obiectiv fără un timing anunțat, această direcție ar putea deveni una dintre temele grele ale noii guvernări. Și ar fi cazul.

În ceea ce privește arhitectura noului legislativ,  Partidul Acțiune și Solidaritate rămâne, cu cei 55 de deputați, forța dominantă și a anunțat deja formarea unei majorități parlamentare. Restul partidelor s-au poziționat oficial în opoziție, un gest previzibil, dar important pentru delimitarea agendei și a responsabilității. Această majoritate relativ confortabilă oferă PAS-ului o marjă clară de acțiune, dar și o presiune pe măsură: fără alibiuri, fără scuze. În lipsa unui partener real de coaliție, guvernarea devine un exercițiu de asumare totală — iar într-un climat politic destul de volatil, această asumare poate fi un atu sau o vulnerabilitate. Vom vedea.

Printre cei 55 se regăsesc și Dinu Plîngău, alături de Stela Macari, foști membri ai Platformei DA, ajunși în Parlament pe lista PAS în baza unui „parteneriat politic” între cele două formațiuni. Deși imediat după alegeri domnul Plîngău a anunțat că vor activa ca independenți, în final, cei doi au fost cooptați oficial în fracțiunea PAS. Nu e un detaliu spectaculos, dar spune multe despre dinamica de putere. Este clar că liderii PAS înțeleg perfect fragilitatea majorității lor. Istoria politică a Republicii Moldova abundă în exemple de fracțiuni „monolit” care s-au fisurat peste noapte, fie din motive ideologice, fie, mult mai des, din pricina unor interese sau presiuni externe. În acest context, fidelizarea acestor doi deputați nu este o simplă chestiune aritmetică, ci una de supraviețuire strategică. Trebuie să înțelegem că Moscova nu a abandonat nici rețetele, nici resursele. PAS știe asta și pare să-și fi făcut temele. Pentru moment, cel puțin.

Realegerea lui Igor Grosu la șefia Parlamentului nu anunță nicio revoluție. PAS va continua cu aceeași formulă: corectă, disciplinată, dar lipsită de vlagă și direcție vizionară. Ce am văzut în legislatura trecută vom vedea, cel mai probabil, și în aceasta — o viață parlamentară tehnică, dar anemică și lipsită de inspirație.  Este absolut clar că centrul real de decizie va rămâne, cum era de așteptat, în clădirea de vizavi. Din acest motiv, mai interesantă în acest moment este reconfigurarea opoziției. Deși departe de a fi spectaculoasă sau coerentă, în interiorul ei apar câteva nuclee care merită urmărite — nu neapărat pentru forța lor politică imediată, ci pentru potențialul de a crea contrapuncte narative într-o scenă politică mono-tematică.

Mesajele venite dinspre PSRM nu au adus nimic nou. Retorica reciclată din campanie, aceeași voce gravă, dar lipsită de substanță, aceleași clișee obosite despre „pericolele occidentale” și „dictatura PAS”. Igor Dodon, liderul formațiunii, a bifat încă o intervenție previzibilă și apatică. La ședința de constituire a Parlamentului, întrebat de jurnaliști de ce PSRM nu susține candidatura lui Alexandru Munteanu pentru funcția de prim-ministru, fostul președinte a replicat sec: „De atâta!” Un răspuns care rezumă perfect nivelul intelectual al discursului politic pe care îl mai poate oferi PSRM. Această lipsă totală de viziune și profesionalism este, poate, cea mai clară dovadă că partidul se află într-un declin ideologic și strategic ireversibil. PAS nu are un adversar serios în stânga. Și știe asta.

Nici PCRM nu stă mai bine. Comuniștii au decedat demult dar sunt menținuți artificial în viață. Moscova l-a forțat pe Dodon să-l aducă în Parlament pe Vladimir Voronin, iar acesta și-a arătat „recunoștința” din prima zi — bătându-și joc public pe Dodon pentru trecutul său „kuliokar”.

 Voronin a pozat, ca de obicei, în patriarhul suprem. A refuzat să vorbească în numele blocului electoral care l-a trimis în Parlament, a delegat pe altcineva să citească un discurs în limba rusă și a transmis clar cui îi este loial: nu colegilor din legislativ, ci Moscovei. Dar dincolo de gesturi teatrale și umor de bufet politic, Partidul Comuniștilor nu mai are vigoarea și coerența necesară de a funcționa ca o opoziție vibrantă. Vor încasa salarii, Voronin va mai strânge câțiva jurnaliste ca să le spună glume porcoase, care vor deveni virale pe rețelele sociale. Este foarte posibil să asistăm la ultima apariție parlamentară a acestui partid-fantomă.

Pe de altă parte, Vasile Costiuc a surprins printr-un discurs sobru, mai puțin spectaculos și mai mult substanțial. Spre deosebire de intervențiile sale anterioare, de regulă pigmentate cu elemente de show, de această dată mesajul a fost mai bine articulat și, într-un anumit sens, amenințător. Nu pentru că ar fi conținut atacuri directe, ci pentru că a transmis, clar și apăsat, semnale de avertisment către actuala putere.

PAS, în loc să trateze cu maturitate apariția PPDA în Parlament și prezența lui Costiuc ca un actor politic neconvențional, dar real, a preferat un gest infantil: i-a oferit biroul de partid la etajul 8, vizavi de toaletă. Ar fi fost însă mai înțelept ca PAS să înțeleagă altceva: faptul că Vasile Costiuc și-a parcat celebrul microbuz în ograda Parlamentului nu este doar o anecdotă de presă, ci o realitate politică. E simbolul unei intrări asumate în jocul instituțional, cu mijloace atipice, dar cu o agendă clară. Când a apărut în fața clădirii cu căciula pe cap, înainte de ședință, mesajul era simplu: el nu vine să se conformeze, ci să incomodeze. Într-un legislativ în care totul pare deja repartizat și regizat, „microbuzul lui Costiuc” va fi, probabil, cel mai incomod și greu de controlat oponent pentru PAS în actuala legislatură.

La fel de interesant de urmărit va fi jocul pe care îl va face Renato Usatîi. În timpul ședinței de constituire a Parlamentului, a afișat un zâmbet larg, o mină optimistă, clar diferită de seara alegerilor, când reacția sa a trădat o dezamăgire greu de mascat. A fost o mutare de imagine necesară: orice general e obligat să insufle moral armatei sale, chiar și atunci când frontul pare pierdut pe jumătate. Și totuși, dincolo de zâmbetele hollywoodiene, se putea ghici nemulțumirea — rezultatul alegerilor nu i-a permis să devină „balamaua de la ușă” în arhitectura noii puteri.

Usatîi rămâne un politician carismatic, creativ și cu o doză importantă de instinct strategic. Dacă va reuși să-și păstreze coerența și să evite tentațiile populismului de mahala — cum ar fi celebra sa replică de azi: „Mămunea mi-a zis să mă feresc de cei mărunței și cu buzele subțiri” — ar putea deveni una dintre cele mai active și incomode voci din opoziție. Echipa sa nu este deloc lipsită de resurse: are oameni cu experiență administrativă, care cunosc în detaliu cum funcționează mașinăria birocratică a statului și care pot identifica rapid punctele slabe și derapajele majorității. Într-un Parlament amorțit, o opoziție articulată, dar capabilă și de spectacol, poate conta mai mult decât lasă impresia la prima vedere.

În acest peisaj, doar două formațiuni par capabile să ofere o opoziție reală: PPDA și Partidul Nostru. Restul au „roțile dezumflate” și un repertoriu complet epuizat. Aceleași hărți rupte, aceeași românofobie și xenofobie de peșteră, aceeași slugărnicie ostentativă față de Moscova și loialități neschimbate față de regimuri toxice. Nimic nou, nimic relevant. Fără viziune, fără strategie, fără coloană vertebrală. Și, cel mai grav, fără un simț al  realității politice actuală.

Pe final – despre blocul ALTERNATIVA. Formațiunea condusă de Ion Ceban, care îl are în calitate de ideolog pe Mark Tkaciuk, a înregistrat un eșec lamentabil. Ceban și-a sacrificat întreaga construcție politică pentru a-l aduce pe Mark Tkaciuk în Parlament — o mișcare lipsită de sens, care nu doar că nu a livrat rezultatul așteptat, dar a compromis serios imaginea sa publică. Scorul slab obținut chiar în Chișinău ridică semne majore de întrebare asupra viitorului său atât ca primar, cât și ca posibil prezidențiabil în 2028. Ion Ceban a mizat totul pe o carte toxică, iar alegătorii au taxat alegerea fără ezitare.

Spuneam la început că ședința inaugurală a Parlamentului a semănat cu o ceremonie funerară. Însă, printre fețele absente și posomorâte, s-au distins două chipuri vizibil încântate: Mark Tkaciuk și Vasile Tarlev. Ambii păreau ușurați că au scăpat, în sfârșit, de coșmarul irelevanței. Îngropați politic de ani buni, au renăscut din cenușa fostului PCRM ca niște păsări Phoenix — cu salarii grase și pașapoarte diplomatice în buzunar.

Această reactivare a unor figuri politice arhaice nu e întâmplătoare. Trebuie să înțelegem că aceste alegeri au declanșat, simultan, un proces de repoziționare și la Moscova. După eșecul total al forțelor pro-ruse în alegerile parlamentare și scandalurile privind deturnarea resurselor financiare rusești în Republica Moldova, se profilează o schimbare de gardă. Vechiul „curator” Dmitri Kozak a fost trimis discret la pensie, iar noul responsabil pentru dosarul moldovean este Serghei Kirienko — un nume care anunță alt stil și altă strategie.

În acest context, este tot mai clar că Moscova va încerca să-și reseteze „coloana a cincea” de la Chișinău. Igor Dodon și Ilan Șor, compromiși și uzați, vor fi probabil trași pe dreapta. Iar în acest nou decor, personaje precum Tkaciuk și Tarlev devin utile: în jurul lor Moscova poate construi, noi proiecte pro-imperiale, reambalate pentru un nou ciclu de infiltrare și presiune politică.

Ca o concluzie generală: actualul Parlament este pestriț, neomogen și, în mod evident, nu se înscrie în categoria corpurilor legislative revoluționare. Nu pare pregătit să furnizeze rezultate spectaculoase, și cu siguranță nu emană acel entuziasm fondator specific unui început de epocă. Dar acest fapt nu trebuie să ne descurajeze. În istoria noastră politică, am mai avut parlamente care, la prima vedere, păreau lipsite de viziune sau potențial. Și totuși, sub presiunea contextului istoric, s-au ridicat la înălțimea momentului. Cel mai relevant exemplu rămâne Parlamentul Independenței — fostul Soviet Suprem al RSS Moldovenești. Ales într-un regim controlat de PCRM și KGB, acel legislativ a devenit, în doar doi ani, motorul unei schimbări fundamentale. A votat independența de URSS la 27 august 1991, într-un gest pe care puțini îl anticipau în 1989.

Există un veche metaforă  care rezumă perfect astfel de situații: „Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie piatra din capul unghiului.” Cu alte cuvinte, ceea ce părea inutil sau fără potențial poate deveni elementul esențial care susține întreaga construcție.

Poate că și Parlamentul de astăzi, aparent inert și amorțit, va fi cel confruntat cu misiunea istorică a integrării europene. Iar dacă va avea înțelepciunea și curajul să ducă acest proces până la capăt, atunci își va găsi locul în paginile mari ale istoriei. Nu ar fi prima dată când „colțul de piatră pe care l-au lepădat zidarii” ar ajunge să fie „piatra din capul unghiului”.

Nu ar fi prima dată când un Parlament slab creditat la start ajunge să joace un rol major în destinul unui stat. Și poate, tocmai pentru că nimeni nu mai așteaptă nimic de la el, acest Parlament are șansa de a reuși.

Alexandru Tănase, avocat, fost președinte al CC, ex-deputat PLDM

Opiniile exprimate în acest material nu neapărat coincid cu opiniile redacţiei

politik

URMĂREȘTE POLITIK.MD PE

Postări asemănatoare

Factorul „Plahotniuc” în influențarea alegerilor din Republica Moldova

Trotuarele lui Ivan Ceban și culoarele Moscovei

Moldova neguvernată și neguvernabilă – Ne aflăm din nou la...

Lege draconică din 1 aprilie privind plăţile în numerar –...

MITUL SALVATORULUI STRĂIN ȘI EȘECUL REFORMEI JUSTIȚIEI

Denis Cenușă:  Blocul „Alternativa” – Viitoarea forță determinantă în coaliția...