De fiecare dată, ziua de 1 decembrie îmi aduce cele mai calde amintiri de viaţă, în pofida gerului, a frigului şi a ninsorilor, pe care le aştept ca în copilărie. E prima zi de iarnă, prima lună de surprize, primele cadouri la sfârşit de an. Aceste gânduri cuibărite în câteva cuvinte nici nu pot deschide uşile sufletului pentru a crăpa acea cortină care ascunde atâtea taine, şi pe care noi, oamenii maturi, le încălzim la soba aşteptărilor, în speranţa unor minuni, unor evenimente, unui mic cadou.
Puţini cunosc faptul că luna decembrie este momentul când fiecare din noi îşi evaluează aportul aburcat în spate timp de 12 luni, adună roadele la care a ostenit un an de zile, îşi face socoteala personală despre ce e bine şi ce e rău, despre prietenie şi neprietenie, de plus şi minus şi de multe alte lucruri trase cu năvodul, precum ar trage pescarii peştii în barcă şi mai găsesc printre ei câte unul de aur.
Visăm la fericire dar nu ştim cum să fim fericiţi, cerem bani, dar nu ştim cum să-i facem, vrem dragoste dar nu cedăm nimic. Mi-am pus de atâtea ori visurile pe hârtie, crezând că cineva mi le va citi şi peştişorul de aur într-o bună zi mi le va îndeplini. Dar, viaţa mi-a dat de multe ori lecţii că nimic nu cade din pod. Trăim emoţii pozitive: fericire, dragostea, trezirea zorilor, apusul soarelui, trăim emoţii negative: invidia, lăcomia, ura, teama, gelozia şi toate se intercalează într-o singură viaţă de om, într-un singur individ luat ca materie. Ducem lupte aprige cu noi, cu toată lumea şi prea târziu ne dăm seama că generatorul acestor momente suntem tot noi.
Mă adresez „cuvântului”, singurul care poate chema războaie şi aduce pace, unicul care poate ridica apele până la cer şi a le aşeza în suflet. Doar adresându-ne la el putem să înţelegem natura noastră, printr-un şirag de alte cuvinte cine suntem, de unde venim şi încotro mergem.
Ne rugăm la Dumnezeu tot prin cuvinte, cerem ajutor la fel prin cuvinte, ne spunem dragostea tot prin cuvinte. Atunci ce cadouri aşteptăm de la viaţă? Ne lipim pe faţă întrebări, pe gură semne de exclamaţie, pe ochi – semnul interogării şi nici nu încercăm să căutăm topica în toate frazele ce le rostim. Dar anume de acest cearşaf al vorbii depinde fericirea, cheia dezlegării urii, a geloziei şi a altor emoţii vitale. Acum înţeleg foarte bine de ce peştii nu vorbesc, de ce sunt mereu în căutarea unor comori aruncate pe fundul mărilor. Acum înţeleg povestea peştişorului de aur şi a poruncilor pe care le îndeplineşte cu atâta rapiditate. El ştia foarte bine că orice cuvânt răneşte, doare şi taie, orice cuvânt tratează, bucură şi te face fericit. De teama celor spuse peştii au hotărât să muţească.
Şi dacă poveştile au culoare, dacă mai credem în ele, deja m-am gândit ce cadou i-aş cere peştişorului de aur la acest final de an: să pot să tac. Oare mă va auzi!?