Până aici şi de aici încolo

Am avut un vis - să scriu o carte şi să se numească „Până aici şi de aici încolo”. Intuiam s-o înghesui cu poezii. Poezii de dragoste. Prefaţa trebuia să înceapă cu versul „ne-eu, ne-alta”. Un vers simplu, fără căderi de cortine şi finaluri lăcrimoase. Şi l-am scris. Visam, cu adevărat visam: „ne-eu, ne-alta să nu fie/la răsărit de dor de tine/ne-ea sau alta nu ştiu cine/ să nu-mi umbrească gândul către tine...”

M-am urcat pe pervazul ferestrei şi mi s-a părut că-i prea înalt, e prea tare şi de pe el nu poţi cădea. Am vrut să-mi văd inspiraţia, de unde vine şi unde e casa ei, dar cerul plin cu frunze de toamnă mi-a acoperit gândul  şi am continuat să visez la aceeaşi carte: „adu-mi inima-napoi/tatuată cu iubiri şi sertarele cu noi / unde am ascuns priviri/ adu-mi tot ce mi-ai luat/chiar şi perna de nesomn/ chiar şi visul inventat/ adu-mi cât mai vreau să dorm”.

Am visat să lansez această carte într-o toamnă, într-un mijloc de toamnă, când ploaia de galben să-mi dăruiască o vestimentaţie naturală, fără cheltuieli costisitoare. Când poeţii încep să meargă la braţ pe alei cu îngeri şi copii, chiar dacă vârsta nu e pe potriva lor. Am coborât pe pavajul anotimpului bacovian în speranţa să nu-mi fie trist şi mi-am adus aminte de buna mea poetă Nina Cassian.

Am luat-o de mână, de parcă aş lua-o de inimă şi mi-am făcut din vorbele ei o colibă, unde mi-am ascuns trăirile culese de pe unica mea planetă. Îmi place Nina Cassian. O îndrăgostită focoasă de iubire până la moarte. Am urmărit-o şi am admirat-o mereu. Numai ea ar putea scrie: „nu pot să cred că dormi în timp ce sânger/şi nici că somnul ţi-i vegheat de îngeri/ nu pot să cred că dormi când eu mă surp,/atinsă de al lumii zâmbet curb...” Un vers atât de profund şi atât de balzamic sufletului. Am descoperit-o prin săruturile fierbinţi care i-au rămas pe gură şi arsura lor n-a ogoit oceanele de sute de valuri învolburate până la cer de teama să nu trezească îngerii care urmau să-i aducă liniştea iubirii.

La un popas de noapte l-am întâlnit pe Un alt îndrăgostit mereu suferind Adrian Păunescu: „Altceva nu-i nimic /şi mereu mă complic/şi ce simplu mi-ar fi/dacă nu te-aş iubi”. Ba ar trebui să iubiţi, maestre, deoarece prin acest sentiment vă cunoaştem, vă servim, vă coacem şi vă simţim. De multe ori m-am întrebat în ce colţ al lumii şi-a ascuns poetul tinereţile, să vreau să mă nasc în ele şi să mor la fel lângă el. Mi l-am îmbrăcat pe Păunescu în piele şi mă port cu el zi şi noapte şi nu numai de faptul că este bărbat ci  şi pentru versul: „Fără tine-i cumplit, fără tine mi-i greu/De n-ai fi tu cum eşti, eu n-aş rămâne eu/să-mi aduci ierni de iad, să îmi dai toamne reci/să mă-n juri, să mă-nşeli, dar să nu poţi să pleci”.

Mă alint cu Ana Blandiana, mă sufoc cu Nichita Stănescu, respir cu Alice Năstase şi rămân la sfatul Aurorei Liiceanu „nimeni nu minte gratuit”. Câte odată adevărurile le ascundem în vorbele goale ale poeziei şi nici nu ne dăm seama că minţim fără măsură sau minţim din apărare. Câte odată ne adunăm adevărurile din furtuna ce a doborât peste noi şi ne tragem apele la mal să întindem faţa mărilor, de teamă să nu facă riduri înainte de apusul soarelui.

Visez că va veni o zi şi eu voi încheia aceeaşi carte cu un vers pe care l-am întitulat Cheia: „am transformat o cheie în ruină/ amară amintire despre noi/ ruina ei deloc nu mi-e străină/ acum e doar mai multă decât doi/.../atâtea chei s-au rupt până la dânsa/Dar altele s-au refăcut la loc/ a noastră va rămâne neatinsă/ a noastră cheie n-a avut noroc.”  Pardon „a noastră va rămâne mai aprinsă/ a noastră cheie a avut noroc”.

Niciodată nu pot trăi finalurile fericite până la sfârşit. Veşnic mă grăbesc undeva... sau poate am visat!?

politik

URMĂREȘTE POLITIK.MD PE