Nimic surprinzător. Trebuie să dăm socoteală pentru tot ce consumăm, pentru tot ce folosim. Trăim crize la direct şi indirect, iar notele de plată ne vin fără întârziere. Socoteli, inventarieri, viaţă pe datorie.
Am fost educaţi că pentru orice faptă există şi răsplată. Doar că întârziem cu acest tip de plată. Pentru că suntem astăzi unde suntem ar trebui pentru fiecare clipă din viaţă să le mulţumim părinţilor. Ştim să luăm cu împrumut încredere şi succes, dar uităm să le întoarcem. Ajungem stelele cu mâna, dar uităm că picioarele ne sunt pe pământ. Şi multe alte exemple de acest fel vă pot desena pe această coală albă, dar uităm că nota de plată pentru orice datorie ne-o face nimeni alta decât criza morală.
Cu adevărat trăim sute de crize de orice gen. Una din ele este criza socială. Urcăm în fiecare dimineaţă în maxi-taxi şi nici nu observăm că nu ne mai bucşim cu centimetru în salonul lui, şi nu avem restanţe de întârzieri la serviciu. Puţini sunt cei care se grăbesc, fug, or viaţa e una şi aceeaşi ca întotdeauna. Atunci când ne plângem că ne pleacă semenii peste hotare sau că mamele nu mai nasc copii, plângem nu din banalitate. Ne-am împuţinat local, ne-am împuţinat şi vizual. Nu va trece mult şi puţinii descendenţi ai lui Adam şi Eva ne vor cere nota de plată. Cu ce vom plăti!?
O altă criză este cea de cultură. Din clasele primare ducem în spate ghiozdane pline cu cărţi. Le aburcăm doisprezece ani pe umerii noştri ca într-o bună zi să le doborâm la pământ şi nici să nu ne aducem aminte că le-am dus cândva în spate. Uităm că în Moldova mai sunt scriitori şi se mai scriu cărţi, se deschid librării ce comercializează lucrări cu renume, se mai ancorează expoziţii cu picturi faimoase, iar mai recent se organizează chiar seri de caritate. Televizoarele bombardează cu publicităţi de mărfuri, dar nici una nu se încumetă să facă publicitate culturii. Criza e serioasă. Atunci „Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice” V. Alecsandri ne va spune prin gura lui Eminescu „Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină/ Toate-s praf... Lumea-i cum este... şi ca dânsa suntem noi.”
Crizele se ţin lanţ în R. Moldova. De vreme ce avem şi noi criză economică e cert că nu suntem în urmă de lumea civilizată. Acest termen a apărut pe piaţa autohtonă ca un neologism. Astăzi vehiculăm cu el la stânga şi la dreapta, fără a ne da seama că ne este de ani de zile domestic. Am îmblânzit-o cu atâtea apelative şi ne-am aşezat-o atât de comod la suflet că nici nu ne vine să credem că va veni un timp când va trebui să dăm socoteală pentru ea. Avem un Guvern care are la apel câteva milioane creditate pentru care va trebui să muncim, rambursându-le conştiincios celor care au fost atât de generoşi cu noi. Iar noi, popor împuţinat de vreme, neştiutor de prea multă carte, vom arăta către strămoşii noştri, Eva şi Adam, nota de plată pentru care ei vor fi nevoiţi să rămână debitorii lumii pentru câteva lumi înainte. La fel ne-am descurcat bine şi aici.
Mai e o criză care e responsabilă pentru toate crizele ce vin cu note de plată. E criza morală. Aşteptăm să ni se facă ori să ni se aducă, însă niciodată să ne implicăm. Or „Epigonii” nu a fost scrisă pentru poporul românesc, ci pentru cel chinez. Ei mulţi şi la un loc, noi puţini şi împrăştiaţi. Ei mulţi şi bogaţi, noi puţini şi săraci.
Trăim viaţa pe datorie, făcând restanţe la oră, la bucurii şi pentru suflet. Ne trezim cu nota de plată chiar şi atunci când ne bate clipa de dragoste. Dar crizele nu încetează. Avem crize emoţionale, crize de vârstă, crize de bani, criză de nervi, avem crize de orice gen. Dar toate crizele au câte o notă de plată. Mă întreb la singular fără un plural decis: Cine va plăti pentru ele?