Tocmai asta am zis eu venită din Țara care a fost un Imperiu Otoman și care prea ne-a îngenuncheat pe noi, moldovenii, cu atâția Vodă și capi de oști, de am ținut piept sutelor de răscoale. La ce rost?
Ei au un soare care nu e la fel ca al nostru. E mai pitoresc mai fierbinte și mai copt. Au mări din care beau apă chiar cămilele, mări sărate și mai puțin sărate, mări albastre și cele pe care le treci (de 9 ori) găsești Raiul pe pământ. Au nisip ce pot întinde pustiuri și scot roade bogate neavând nevoie de cernoziom. Au munți dornici de a fi urcați și te ridică în umeri fără să miști din degete. Un imperiu fantastic.
Am trăit șapte zile și șase nopți în povești scăldate în cocktailuri cu arome șeherazadice, cu sport și animatoare pentru orice vârstă, cu muzică și dans până spre răsăritul zorilor. Gânguream cu cireșe la urechi și căpșune pe vârf de burtă, pentru că pepenii roșii și galbeni nu mai aveau loc în orizontul ochilor noștri. O țară nemaipomenită.
Mă gândeam să-i întreb: dar unde-i Baiazid?
Abuream de fiecare dată în băile de onix sub cupolele rotunde care te răsuceau scrum și încercai să te întinzi până la patul din odaie pentru că picioarele nu mai erau picioare și doar te forțai să nu adormi că altfel cădeai ca o haină peste visul ce te fura obraznic.
Mă întorc pe plaiul meu înfloritor, tăbârcind în spate mii de întrebări. Nu am nici mare și nici munte, am un pământ plin de iarbă nesimțită, care de l-ai tăia îți crește de două ori mai mult, o primăvară rece cu fructe aduse din străinătate (pentru că ale noastre fac viermi), saune particulare și nici una publică, dimineți cu miros de nămol împuțit fără aromă iodată de mare...
Avem multe, dar nu avem nimic din ceea ce au ei, cei care au fost ... otomani.
Azi umblu prin muzee și caut o sabie, o sabie pe care aș întreba-o dacă la văzut pe Baiazid. Mă răscolesc atâtea idei. Mă rupe un soare urcat pe un munte. Poate revedem istoria!?
P.S. Gândurile de mai sus au fost inspirate din călătoria oferită de către buna mea prietenă, Valentina Sandu.