Finalurile fericite sunt pentru poveşti care nu s-au încheiat încă, ori finalurile triste niciodată nu au sfârşit. Trăim într-un veac unde frumuseţea nu are nici o valoare, mult mai de preţ este politica. Mă refer în acest context la romanul „Tragedia americană”, de Theodor Drayzer. Este unul dintre puţinele romane pe care n-am reuşit să-l citesc niciodată până la sfârşit. De ce oare? Îmi aduc aminte că teama de întuneric şi spaima de suicid mă aruncau în cele mai minuscule găuri ale plapumei pe care o trăgeam peste mine, precum m-aş acoperi cu un zid de cetate.
Cam tot acelaşi lucru se întâmplă astăzi pe arena reformatoare a R. Moldova (re)venind la (in)dependenţă şi (re)democraţie. După 29 iulie încoace toată lumea e într-un travaliu de fericire necontenit „am câştigat alegerile”. Toată lumea flutură zâmbete la stânga şi la dreapta cu genericul „ai noştri sunt la putere”. Încerc să mă ”dezbaier” de atâtea felicitări ce mi se lipesc şi mi se bagă în buzunare cu scopul de „a-i avea în vedere în viitor”. Dar stau şi mă întreb: s-a schimbat ceva oare? Mă scormonesc insitentă pe creier şi găsesc câte ceva:
1. Stau astăzi în fotoliul meu de la birou, mai liberă şi mai relaxată fără ca nimeni să-mi încerce nervii cu o provocare de felul: „Doamnă notar, a Dnă notar, soţia mea... mititica e în Italia shi... shi avem un băieţel shi vreau să-l trimăt la mă-sa. Fă-ni o declaraţie fără dânsa că ea nu poate să vină”. Dar la uşă îl însoţeau vreo doi, de teama să nu-l bat, cred eu. Mă uitam peste geam să văd în care colţ maşina misiunilor speciale îl aştepta atât pe el cât şi pe mine, dar nu ajungea să se apropie de masă pentru că arta mea de a-l ”păpa” era cu mult mai dezvoltată decât a lui. Or, alţii erau mai ingenioşi şi se deghizau atât de bine pentru ca să pară la mutre cu cei din actele de identitate, crezând că sunt oarbă.
2. O altă schimbare este faptul că azi notarii, fără frică şi remuşcări, precum şi fără a fi penalizaţi cu avertizări de la ministere vor scrie în actele notariale că textul documentelor a fost tradus nu în limba de stat, dar în limba română. O revoluţie cum nu s-a mai văzut în toată activitatea mea profesională.
3. Un alt eveniment care mi-a exaltat aşteptările s-a întâmplat zilele trecute cu feciorul meu. A fost oprit de către doi poliţişti pentru un control de rutină al actelor asupra autoturismului ce-l conducea. Spre marea lui nefericirie paşaportul tehnic al maşinii îl uitase la mine. Şi să vedeţi domnilor de câtă blândeţe şi înţelegere au dat dovadă cei doi poliţişti că nu a mai fost nevoie de acel paşaport tehnic, doar cât să-i transmită lui taică-său complimente de la echipa de poliţişti de la Tighina 6. Ca să vedeţi voi că în data de 9 aprilie tot ei, cei de la Tighina 6, mi l-au reţinut fără motiv şi drept, de am tras o spaimă ca-n 47. Simţiţi şi voi schimbarea?
4. De ziua limbii române câtă libertate am avut noi în Grădina Publică. Câtă independenţă şi democraţie am împărţit fiecare la stânga şi la dreapta. Câte şepci ce înfrumuseţau capetele erau întoarse la 180 de grade. Câtă dragoste lăcomoasă s-a coborât peste bustul lui Eminescu. Doamne, cât moldovenism am cules în acea zi de neuitat că-mi vine să schimb data zilei limbii române într-o zi de iarnă, în speranţa ca frigul şi gerul să-i mai strângă pe cei iubăreţi de atâta limbă.
Mă reântorc la Tragedia Americană. Chiar dacă eroina romanului e o fată care din nefericirea ce i se trage din dragoste se hotărăşte la cel mai drastic pas-suicidul; chiar dacă romanul lasă deschise atâtea drumuri de rezolvare a multor probleme care pot fi rezolvate altfel; chiar dacă lumea este atât de nepăsătoare de durerea unuia dintre noi, americanii vor încerca mai întâi de toate să se identifice ca naţiune şi doar mai apoi ca cetăţeni ai unui stat democrat. Cine suntem noi, moldovenii? Îmi bag a cincea oară picioarele în apă fierbinte şi încerc din nou să citesc romanul „Tragedia Americană”.