Poveștile pentru copii demult nu mai educă prin iubire, toleranță și exemple pozitive. Astăzi, în textele menite să stea la baza personalității micilor cititori pot fi găsite numeroase mostre de canibalism, personaje înfricoșătoare și scene de omor sau mutilare, prezentate ca fiind ceva abolut normal.
Pentru copii, susține psihologul Vitalie Popescu, poveștile auzite, mai ales înainte de somn, reprezintă o modalitate de a face cunoștință cu lumea care îi înconjoară. Fenomenul este cu atât mai periculos cu cât, de la momentul în care micului cititor universul ajunge să i se pară înfricoșător și până la o nevroză este doar un singur pas.
„Poveștile sunt niște reflecții ale lumii în care trăiește autorul. Ele descriu lumea reală sau interioară, starea psihică a autorului. De observat că poveștile fraților Grimm, ale lui Charles Perrault sau ale lui Hans K. Andersen sunt deseori triste, depresive și sumbre. În Scufița Roșie mama „iubitoare” o trimite pe fetiță singură prin pădure, cu mâncare să aibă grijă de bunica. Povestea dată în original se termină cu scena – lupul o mânâncă pe fetiță. Mesajul părinților, probabil, a fost – dacă o să te porți rău, n-o să mă asculți, vei termina ca ei. A fost o încercare proastă de a-i educa.
Este bine cunoscut faptul că Hans K. Andersen suferea de depresie. În una din poveștile lui o fetiță moare de frig într-o adâncitură dintre 2 case într-un oraș. El nu vrea să sperie copiii. El își descrie suferința și viziunea asupra vieții. În concluzie, autorii acestor povești sunt sau supraviețuitori ai unei copilării groaznice, sau depresivi. Ce scoate omul pe gură, de asta e plin sufletului său”, susține psihologul, solicitat să comenteze fenomenul.
Anastasia Cupcea a decis că nu va face niciun compromis atunci când vine vorba despre starea emoțională a Mariei, fiica ei în vârstă de numai doi ani. Familia a luat această decizie de comun acord, astfel că fiecare istorioară este întâi citită de părinți și abia apoi copilei.
„Fenomenul îmi este cunoscut. Îmi amintesc, când eram mică, aflasem despre strigoi care te imobilizează așa că nici după ajutor nu poți striga. Chiar dacă mi s-a spus atunci despre cum ar trebui să fac cruce cu limba și alte aberații, n-am mai dormit liniștit cel puțin un an. Acum tot am văzut multe grozăvenii în cărțile cu povești pentru copii, dar de fiecare dată le-am ținut departe de Maria. Conștientul ei, la doi ani, ar putea să nu facă încă diferența între realitate și ficțiune, rodul imaginației cuiva. Chiar și așa, nu știu de unde, ea a auzit de „bau-bau” și acum nu vrea să doarmă în patucul ei. Zice că sub el se ascunde „ba-bau" și se teme. Aș vrea să dau ochii cu cei ce răspândesc frica printre copii, cu siguranță aș avea ce le spune. Acum, cel mai mult ce pot face este să nu îi citesc aceste povești. Nu fac asta niciodată”, ne-a mărturisit tânăra mamă.
Și psihologii recomandă boicotarea scrierilor ce îndeamnă la un comportament agresiv. „Nu aș cumpăra astfel de cărți copiilor. Ele dezechilibrează starea interioară a lui. După așa lecturi părinții vor fi nevoiți să explice copilului că este doar o poveste, deoarece fiecare copil până la vârsta de 6 ani confundă realitatea cu povestea. Psihicul lui nu reușește să traseze o linie clară între acestea două”, afirmă psihologul Vitalie Popescu.
Totuși, dacă povestea a fost citită, pentru a dezamorsa efectul ei, părintele poate să rescrie finalul, susține specialistul. „Tot ce s-a întâmplat poate fi prezentat după scenariul unui vis rău, un coșmar, după care cel care a visat asta s-a trezit și-a văzut familia, i-a cuprins și le-a spus că îi iubește. Și familia a fost fericită să-l vadă, iar ulterior el nu a mai visat niciodată coșmaruri. Trebuie să fim alături de copil pentru a discuta. Spuneți-i că este o istorie inventată, discutați deschis despre emoțiile pe care le are. Aceasta îl ajută să nu interiorizeze răul din poveștile de groază și să rămână sănătos psihic”, recomandă psihologul.