
Dintre trăsăturile de personalitate cele mai generale ale liderilor, care pot aparţine diverselor categorii, putem menţiona câteva care sunt esenţiale, cu specificaţia că trebuie înţelese prin raportarea la fenomenul de mulţime. În acest sens, vom observa că liderii sunt oameni de acţiune, fără complexe, cu forţă de convingere ce izvorăşte din tăria cu care crede în ceea ce susţin, cu personalitate puternică, autoritari, cu spirit de sacrificiu. Însă liderul nu ar putea ocupa poziţia pe care o are în faţa mulţimilor fără cele trei trăsături determinante: charisma, prestigiul şi experienţa socială.
Charisma reprezintă o calitate de excepţie a liderului, neputându-se identifica decât aproximativ cu o serie de calităţi distincte care să o determine.
Din punct de vedere etimologic, charisma (din greacă) desemnează graţia divină, calitatea unui personaj sacru de a-i ilumina spiritual pe cei din jur, de a le uşura suferinţele, dar şi de a crea o relaţie armonioasă şi profundă între maestru şi discipol. Liderul charismatic se caracterizează aproape totdeauna prin două trăsături:
- forţă şi armonie interioară, perceptibile nemijlocit;
- capacitatea de a induce sentimentul unei relaţii subiective – şi deci strict personale cu cei din jur, sentiment bazat fără îndoială pe faimoasa iluzie de reciprocitate;
Fenomenul charismei în politică este abordat prin prisma istorică și sociologică. În Occident, acesta este perceput negativ, creând îngrijorare la amintirea personalităţilor charismatice nefaste ale Europei naziste şi fasciste. Deci, cei care au condus prin forță, dar și charismă. În acest sens, S. Jacobson este de părere că liderii pot fi împărțiți în două categorii, în funcție de personalitatea fiecăruia. Prima categorie de lideri conduce prin forță și obligația oamenilor de a acționa contrar voinței lor. Iar alți lideri - prin intermediul charismei.
Astfel, liderii care conduc prin forță și autoritate la un moment dat ajung la o limită, continuă Jacobson. Drept exemplu de lider autoritar este numit ex-președintele american G. W. Bush. "Bush nu se mai bucura de susținerea partidului, dar și nici de susținerea oamenilor pentru că a ales să conducă prin forță, prin autoritate. Și președintele Bill Clinton era un tip autoritar, dar era mult mai inteligent decât Bush, iar oamenii aveau încredere în el".
Conceptul de "charismă" a fost introdus de Max Weber, prin studiul sociologic al religiilor în scopul de a înţelege mai bine sensul schimbărilor sociale. El a atras atenţia asupra faptului că dominaţia exercitată de un lider charismatic este dificil de înţeles şi de analizat cu mijloace obiective, din punct de vedere etic, politic, estetic etc. "Ceea ce contează cu adevărat este de a şti cum o percep cei ce sânt dominaţi charismatic”.
Așadar, un lider charismatic îşi va arăta adevăratele calităţi în maniera de abordare a celorlalţi, în vederea exercitării procesului de "dominaţie charismatică": obţinerea, recunoaşterea şi validarea socială a charismei. Nu este vorba doar de calităţi de actor, ci şi de spontaneitatea necesară pentru a fi orientat şi deschis către ceilalţi. Charisma în politică se bazează în principal pe capacitatea de a te apropia de oameni: „Sunt de-al vostru, sunt cu voi” consideră sociologul S. Lăzăroiu. Acesta degajă un dinamism contagios, având drept consecinţă o mare atracţie asupra publicului. Persoana "atinsă" de charismă ştie instinctiv acest lucru, fie îl adoptă ca model, fie resimt o puternică opoziţie sau chiar dezgust.
În sfârşit, o trăsătură destul de importantă din registrul emoţional este legată de faptul că liderul charismatic rămâne un "furnizor" de optimism într-un context socio-politic dificil. Un lider de pe arena politică, prin discursul său simplu şi imaginea sa de "salvator", aduce speranţă şi încredere unor oameni care au avut de pătimit în urma unor catastrofe naturale, sărăcie sau pur şi simplu mult prea derutaţi de complexitatea situaţiei actuale etc. Iar prin orientarea spre populismul, liderii charismatici își asumă rolul de "manageri" ai schimbărilor sociale produse, în special la oamenii cu un grad scăzut de inserţie socială în noile forme de societate, în lipsa unei elite guvernamentale capabile să răspundă aşteptărilor generale, conform sociologul G. Germani. Sensul dreptăţii sociale (chiar dacă promovat într-un mod caricatural) şi caracterul nefabricat al apariţiilor sale publice dau impresia că "este dintre noi, printre noi", dublată însă de o dorinţă de acţiune (reală sau simulată, e dificil de ştiut) contagioasă pentru clasele sociale menţionate mai sus.
Evoluţia firească a unei personalităţi charismatice, după Weber, intervine un moment în care acestea trebuie să construiască ceva durabil în relaţia cu societatea şi cu cei care îl sprijină pentru a nu se transforma o rutină. Charisma, odată recunoscută de cei din jur, îşi amplifică efectele, fiind aproape “molipsitoare”, generând şi prestigiu implicit.
Actorii politici vor să fie și-și doresc să fie percepuţi drept "charismatici", chiar şi atunci când nu posedă această trăsătură. Deci, pentru ca dominaţia charismatică să-şi schimbe caracterul de la"tradiţională" la "raţională", în sensul adaptării la exigenţele şi conjunctura societății.
Bibliografie:
1. Almond, Gabriel A., Verba, Sidney The Civic Culture. Boston, 1965.
2. И. Молчанов Основы лидерства. Лидерство. Психология лидерства. Лидерская эффективность, 2004
3. Băsescu și Becali, cuceritorii României: http://rombel.com/modules.php?name=News&file=article&sid=346
4. Neculau, A., Liderii în dinamica grupurilor, 1977.