Sute de persoane s-au adunat luni, 6 iulie, în faţa scuarului Gării Feroviare. Din acest loc, acum 60 de ani, mii de familii au fost urcate în vagoane şi deportate în Siberia. Cei care au rezistat frigurilor din taiga, foamei îndurate pe pământul rusesc, dar şi a presiunilor psihologice, se adună în fiecare an pentru a comemora victimele represiunilor politice din 1949, dar şi din 1941, îmi povesteşte Larisa Chiciuc.
Avea doar 11 ani când împreună cu mama şi alţi trei fraţi au fost ridicaţi şi duşi în Siberia, unde au stat 7 ani. „Tata deja era închis, fără judecată. Încă din`45 a fost numit duşman al poporului. Pe noi ne-au dus în Kurgan, acolo, la început am prăşit pe câmp, după asta am îngrijit animalele din fermele de acolo”, îmi spune cu tristeţe Larisa Chiciuc.
La fel ca altor mii de familii le-a fost luată casa din satul Parcani, Rezina, iar la întoarcere, în 1956 nu aveau unde trăi. După ceva timp le-au permis să locuiască în bucătăria de vară a casei. Eticheta de „duşman al poporului” nu le-a permis persoanelor deportate să-şi continuie studiile sau să se angajeze la muncă.
„Până la moarte voi regreta că nu am putut să învăţ. Am muncit toată viaţa ca un rob, iar acum am o pensie de 800 de lei din care nu pot achita nici măcar facturile. Nici îndemnizaţii nu ne mai dau. Nu putem nici să trăim omeneşte. Hainele pe care le îmbrac le am de cînd eram tânără, le-am păstrat”, îmi povesteşte printre lacrimi Maria Golj, prietena Larisei Chiciuc. Au trăit în sate vecine şi au fost duse cu acelaşi vagon. Deşi sunt în vârstă îmi spun că mai au puteri să lupte împotriva regimului comunist, care, spun ele, le-au luat tot ce au avut şi i-au transformat în robi.
În timp ce se îndreptau spre memorial, foştii deportaţi au scandau lozinci anticomuniste şi s-au oprit în faţa Guvernului şi a Ministerului Afacerilor Interne unde strigau „Jos comuniştii”, „Jos fasciştii bolşevici”.
În faţa scuarului gării, foştii deportaţi politici, reprezentanţi ai formaţiunilor politice, ai conducerii primăriei, dar şi rude ale deportaţilor au aprins lumânări şi au depus flori la piatra unde urmează să fie construit un monument în memoria celor deportaţi.
Victimele stalinismului îşi împărtăşeau din experienţele trăite în Siberia. „Oameni buni, fraţi cinstiţi, 17 ani am stat în Turgan, am făcut cale ferată până în tundră, vreau să-i văd pe cei care au mai stat acolo”.
Astfel de chemări se auzeau din mulţime. Oamenii îşi spuneau numele şi aşteptau să vadă pe cineva cunoscut cu care au petrecut ani de groază în „Siberia de gheaţă”.
Victimele deportărilor susţin că nu li se acordă îndemnizaţii. Aceştia au solicitat autorităţilor compensarea gospodăriilor şi a terenurilor pierdute, dar şi stabilirea zilelor de 13 iunie şi 6 iulie, zile de doliu.
Conform datelor neoficiale, în timpul celor trei valuri de deportări din 1941, 1949 şi 1954 au fost ridicate peste 13 mii de familii. Deportaţii au fost numiţi „chiaburi”, „colaci” sau „duşmani ai poporului”. Acestora li s-a permis să ia cu ei puţine lucruri, iar la întoarcere le-au fost confiscate casele şi pământurile.